Nu am dormit doua nopti intregi la gandul ca voi ajunge in Cuba. M-am perpelit si m-am foit de emotie. Am citit tot ce mi-a picat in mana despre ea: de la pliantele turistice pina la cartile lui Hemnigway. Desi am zburat vreo 14 ore, tin ochii larg deschisi. Degeaba. In jur e bezna. Cei de la aeroportul de langa Havana fac economie de electricitate. Imi iau prietena de mana si ii zic: „Sa mergem dupa zgomot! Cuba ne asteapta!” Imi raspunde o voce in flamanda si imi dau seama ca nu este prietena mea. Scartaieli, bocanituri si un sunet care ne face sa ne punem mainile la urechi. Ca si cum cineva taraste pe asfalt multe, multe obiecte de fier. Urechile mele lacrimeaza. Detectez si sursa zgomotului: o banda de bagaje care, cu siguranta, era la mare moda in Al Doilea razboi Mondial.
Incepe un film cu agenti straini, eu si prietena mea, infiltrati intr-o tara comunista. Cubanezul de la ghiseu ma masoara din cap pina in picioare si ma intreaba daca am pasaport american. Nu pare sa ma creada si se uita la mine ca la un terorist. Imi indica o usa verde de lemn, fara clanta. „Vrea sa intru in debara, cred ca imi fac perchezitie”, imi trece prin minte. Incerc sa-mi amintesc o rugaciune si imping timid usa prinsa cu sfoara. M-am inselat. Dincolo de ea este…Havana.
Taxi. Un Mosckvich de prin anii ’69 ce are un gratar deasupra pe post de portbagaj. Nicio usa a masinii nu se inchide, iar una dintre roti pare de bicicleta. Langa aratarea de masina sta nemiscat un sofer imbracat la patru ace. Are palarie eleganta, ecuson cu numele Reinaldo si manusi albe. Ma intreb daca e real si daca el stie ca nu este sofer de limuzina. Poate e un actor care trebuie sa joace un majordom englez si a gresit platoul de filmare. Contrastul dintre el si masina este atat de mare, incat nu imi pot stapani un ras zdravan. Ma simt groaznic de vinovat. „Urcam?”, ma intreaba prietena mea. Ii arat bezna din jur. Nu avem de ales. „Urcam.”
Dimineata, deschid usa hotelului si ies pe strada. Nu inteleg nimic din Havana, nu seamana cu nimic din ce am vazut in toata viata mea. Acum incepe o coproductie ruso-americana din anii 60, cu figuranti adusi din Africa, America si Europa. Un film cu masini rusesti care se dezmembreaza in mers si cu altele, americane, senzationale. La acestea as putea sa ma uit o zi intreaga: sunt modele de pina 1959 si au toate culorile din lume. Astept dintr-o clipa in alta sa apara James Dean. Sau macar Travolta cu Olivia Newton-John. Nu apar.
Nu striga nimeni: „Motor!” In filmul Havanei, au adus scenografi din toata lumea. Spanioli au facut piatetele si cladirile din Havana Veche. De la Revolutia lui Castro si pina acum nu au investit un cuc (moneda cubaneza) in mentinerea lor. Rusii au ridicat niste blocuri odioase, iar americanii si-au pus amprenta pe Capitoliu si pe cladirile art deco. Apoi, au mai venit 100 de scenografi din diverse colturi ale lumii si au aruncat, pe unde au nimerit, niste vile moderne, conace belle epoque, cladiri cu geamuri de sticla si alte dracovenii. E un Babel din secolul XXI.
Am respirat atat de repede Havana, am incercat sa absorb tot ce ma inconjura, incat simt nevoia nevoia sa ma opresc putin la o terasa. Cubanezii nu au voie sa aduca marfa din America. De aceea m-am mirat putin cand pe masa de langa mine am vazut o cutie de Coca-Cola. Indraznesc sa comand una si il intreb pe chelner: „Cum de vindeti Cola americana?” Se uita la mine mirat si imi spune politicos: „Aceasta bautura nu este americana!!! Este din Venezuela.” „Da, probabil se importa de acolo, dar e americana.” „Domnule, sunteti dezinformat. Cola este o bautura inventata in Caracas.” As vrea sa mai spun ceva, dar imi inghit cuvintele. S-a simtit jignit de insistenta mea, ii citesc gandurile ascunse sub masca politicoasa. Este clar ca acest actor in rol secundar este dezinformat.
Continuarea: Cuba-filmul meu (partea a doua)
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro sau telefonic, la numarul 0314382822.
Fragment CARTE: „-Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ nenorociții ăștia de securiști! F*tu-i în cur pe mă-sa!
El e tata. Injuratura cu curu’ si cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică. Chiar și când am inteles cuvântul cu “f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.
-Întotdeauna securiștii ascultă ce vorbești la telefon, bombănea tata și dădea volumul radioului mai încet.
O bună bucată din copilărie am crezut că un securist este un pitic care locuiește în interiorul telefonului nostru. După ce adormeau ai mei, mă trezeam noaptea, ridicam receptorul și șopteam:
-Hei, securistule, ai mâncat azi? Ești bine? Vezi că tata vrea să te fu*ă în cur mâine! Vrei să îţi dau un fursesc și să-ţi citesc o poveste, securist mic?
Mama n-a ințeles niciodată de ce receptorul telefonului nostru era plin de firimituri dimineaţa.”
Paginile mele: „Toate titlurile bune au fost date”, cronicipebune, silviu iliuta.
