Baiatul care locuia intr-o carte.

Ma numesc M si locuiesc intr-o carte.
Ma plimb cat e ziua de lunga intre paginile la care este pomenit numele meu.
Treaba mea este simpla: pe la inceputul cartii intru in vorba cu fata care este personajul princial, apoi avem un dialog searbad cam de doua pagini.
Mai apar de cateva ori in situatii banale, apoi merg cu ea la mare, ii dau trandafiri si incerc sa o cuceresc. Spre final, ii cer mana si sunt refuzat.
Sunt un personaj secundar si dispar la pagina 180 din 200.
Daca ar fi sa imi dau cu parerea despre carte, as spune ca este nici prea proasta, dar nici prea buna.
Nu pot umbla prin toate paginile, dar judec dupa frazele in care sunt eu prezent.
Nici macar nu stiu cum se termina, dar marturisesc cu mana pe inima mea de personaj ca nu sunt curios.

Acelasi miros dulce.
Oare, unde o sa ma citeasca azi?
As vrea, cand deschide la pagina 80 sa fie in camera ei. (La aceasta pagina sunt singur acasa, deci nu trebuie sa ma concentrez sa spun replici cuiva.)
Imi doresc sa ma citeasca acolo, pe fotoliu, cu picioarele intinse pe masuta. Vad raze de lumina de la celelalte pagini. Ah, a deschis-o! Va ajunge si la mine!

Marea mea mahnire este ca nu am cu cine schimba o vorba.
Toate celelalte personaje din carte nu sunt treze. Nu sunt ca mine.
O sa ma intrebati: cum adica? Eu sunt treaz?
Nu. Sau da.
S-a intamplat brusc, intr-o zi.
Cineva a deschis cartea si dintr-o data, un miros dulce de vanilie amestecata cu scortisoara m-a trezit.
Pur si simplu, am capatat constiinta. A fost pentru prima data cand am simtit ceva nou: mi-am dat seama ca exist.
Am fost constient de propria mea existenta in afara cartii.
Simteam un miros, va dati seama? Personajul meu miroase o singura data trandafirii, la pagina 8.
Iar eu, dintr-o data, simteam alt miros: de vanilie si scortisoara!
Apoi am vazut-o pe EA. Am putut vedea un om din afara cartii!
Blonda, cu ochii de o culoare pe care nu o cunosc, parul desfacut si o camasa de noapte destul de decoltata. Pielea sa nu semana cu a niciunui personaj din carte. Statea aplecata toata asupra mea.
As putea jura pe toate literele din toate cuvintele din toate frazele in care se desfasoara existenta mea ca m-am inrosit tot cand m-a privit!

Astazi este trista. Ceea ce ma fac sa ma simt ciudat. Inca nu imi dau seama ce inseamna sa fiu trist. In carte, ma prefac a fi trist cand ma paraseste, dar nu o iubesc pe eroina principala. Asa ca nu stiu exact.
S-a mai intamplat ca EA sa planga si acum cateva seri, cand m-a citit.
Atunci am vazut o lacrima. Ca o picatura uriasa de ploaie calda, a cazut din ochii sai, pe buze, s-a prelins pe langa gropita din barbie, apoi direct pe pagina mea. Mi-am dat seama ca este o lacrima pentru ca si fata din carte plange cand ma refuza. Iubea pe altul. Aflu abia la final ca este indragostita.
Oare, sa fie o lacrima de dragoste?

Celelalte personaje sunt prizoniere, asa le numesc eu.
Nu poti vorbi nimic cu niciunul, daca ai de spus ceva in afara replicilor din carte.
Isi fac foarte bine treaba, dar atat.
Spre exemplu, tatal fetei.
Am incercat intr-o zi sa intru in vorba cu el si in loc de: „…asa ca m-as simti onorat sa imi dati mana fetei dumneavoastra”, i-am zis: „Stiti ce? Nu va ganditi uneori sa evadati? Sa iesiti, pur si simplu, din cartea asta si sa vedeti ce naiba e dincolo?”
Ce credeti ca mi-a raspuns?
„Daca si ea este de acord, eu nu am nimic impotriva sa va casatoriti.”

FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Pentru mine, „dincolo” inseamna trei locuri: camera ei, acolo unde sunt acum, terasa cea cu masa de fier forjat si o camera care nu stiu ce e.
Pe ultima am vazut-o foarte putin.
Ah! M-a pus pe genunchi. Sta pe fotoliu si soarbe o gura de ceai. Nu am mai vazut asa buze frumoase la niciun personaj din carte. Data trecuta le-a apropiat de litere atat de mult, incat am putut sa le studiez cu atentie. Buza de sus tremura usor atunci cand citeste.
Si zambetul. Ce zambet! De cate ori EI ii place ce citeste, colturile gurii se ridica usor, formand gropitele in obraji.
Pagina 36, cu frazele mele in ea (vorbesc la telefon cu cineva neimportant), este chiar acum pe genunchii ei. Daca as avea un chip, acum as putea spune ca stau cu el direct pe pulpele ei.
As putea ramane asa…Asadar, de aici vine mirosul de vanilie.
Simt cum ma incalzesc tot. Ce e asta? Nici nu stiu cum sa o definesc.
Caldura? Oare asta inseamna caldura?
Niste picaturi ciudate imi curg de pe frunte. Acum, mai nou, plang cu fruntea?

De cand am vazut-o, am incercat sa aflu mai multe despre oameni. Despre existenta de dincolo.
In fiecare zi, cand ma plimb pe la paginile mele, ii intreb pe toti despre orice.
„Ce inseamna transpiratie?” Oamenii de dincolo pot intra in carti? „Cum ies de aici?” „Cum adica: sa iubesti?”
Am incalcat toate regulile personajelor. Cand stateam singuri in biblioteca, seara, am schimbat toate intrebarile din carte. Rapunsurile au fost:
-Ce inseamna transpiratie?/15 fire de trandafiri? Inseamna ca e o domnita frumoasa. (vanzatoarea de flori)
-Oamenii de dincolo pot intra in carti?/Incerc sa nu te dezamagesc, prieten drag. (fata din carte, o despartire intr-o seara)
-Cum ies de aici?/Sunt foarte ocupata zilele astea. (tot ea)
-Cum adica: sa iubesti?/ Esti un tanar pe care oricine l-ar vrea ca ginere. (tatal fetei)
Inutil.

-Tata, se intampla ceva ciudat cu aceasta carte! o aud. Cand se incrunta, sprancenele sale se apropie intr-un fel delicios.
Asta ce mai vrea sa insemne? „Se intampla ceva ciudat cu aceasta carte!”
Poate se rupe. Poate cartii i se desprind foile. Asa inseamna ca eu…dispar? Si cum o sa o mai vad?
Daca as avea o inima…Cred ca acum mi-ar sparge pieptul de a batai. Sigur, asta in cazul in care as avea piept.
Un barbat carunt, cu favoriti si ochelari, se apleaca deasupra mea. Isi pune un monoclu si ma studiaza cu atentie.
-Nu gasesc nimic ciudat, fata mea.
-As putea sa jur ca fraza asta era scrisa altfel. Adica, nu erau cuvintele acestea.
Se uita mirata la mine. Daca as avea ochi, cred ca ea s-ar uita drept in ei.
-Unde? S-a rupt o pagina? zice tatal.
-Nu. Aici. Cand M o cere de sotie, era altfel…Acum nu mai are noima.
Mi-a zis pe nume! Mi-a zis M. Stie cum ma cheama! E posibil?
Ce prostut sunt, normal ca stie. Doar asa ma cheama si in carte.
-In fine, poate mi se pare.
-Sigur ti se pare, draga mea! Culca-te, esti obosita. Mai citesti si maine.
Negru.
Vad negru in fata ochilor, ceea ce inseamna ca de acum nu mai am acces la dincolo.
M-a inchis. Pana maine o sa fiu prizonier alaturi de celelalte personaje.
Ce a vrut sa spuna cu: „as putea sa jur ca fraza asta era altfel”?
Exista vreo sansa? E posibil ca ea sa citeasca intrebarile din carte…schimbate de mine?”