Imi trag vila la etajul 3!

Ba, nene, bani de viluta nu am avut, dar visul meu a fost mereu sa am una.
Si, pentru ca nimeni nu ii poate lua lui nea Florinel visul, adica mie, am inceput sa imi construiesc una la etajul trei.
Gardul. Am inceput cu el.
Un monument de arhitectura romaneasca moderna, care imbina in mod evident faimoasele popice intalnite in vilele din toata tara cu leii strajeri importati din Strehaia.
Observati finetea lucrarii:
Fraierul de sub mine are si el acelasi vis: sa isi faca vila. Dar a abordat, din punctul meu de vedere, un stil total gresit: modern, termopan gen chiosc RATB. Se poate duce maxim inspre un duplex.
Cat despre cel de deasupra, ce sa mai zic? Culoarea verzulie si geamurile furate de la sere sunt alegeri arhitecturale eronate care se potrivesc mai degraba anului 2012, nu 2016.
Asadar, ce planuri de viitor am?
Acolo, in mijlocul popicelor, fac un imprumut pe persoana fizica si o sa trag o poarta mare de metal pe care sa ies direct in fata blocului. Pun si blazonul familiei Flocea pe poarta, cum am vazut ca se poarta in filme. E un F mare cu -cea in coada si cu doi pauni.
In mijlocul sufrageriei am inceput deja sa sap un tunel ca sa fac beci la vecinul de jos.
Intentionez sa aduc si niste pamant ca sa umplu la etajele inferioare, astfel incat sa ajung cu masina la nivelul zero. Unde e acum balconul.
Incet incet imi fac eu vila!

Nea Florinel de la bloc

Citeste si:

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”