A fost descoperita prima poza cu strabunica Iuliei Albu.

„Se numeste EVOLUTIE”, a declarat pentru noi un cercetator care a studiat la seral viata strabunicii Iuliei.
„Strabunica ei era la fel de nonconconformista ca si Iulia. Insa, avea ceva mai multe oua si nu se farda in halul asta.
Acum peste o suta de ani, strabunica s-a hotarat sa fie critic de moda, iar parerile ei sa fie auzite de toata lumea.
In acest scop, ea plecat din sat in cautarea unei televiziuni. Exact ca Iulia. Dorea sa gaseasca o emisiune cu audienta mare, subiecte de rahat si mult manelisti. Se visa povestindu-le oamenilor despre bun-gust si si simt estetic rafinat, intr-o emisiune cu cocalari, batausi si pocnitori.

Cariera ei a fost intrerupta inainte sa inceapa, din mai multe motive:
-pe vremea aia nu existau televiziuni,
-ouale erau fierte si nu au clocit, asa cum se astepta creatoarea. Se pare ca dpdv agerime a mintii semana cu stranepoata sa.
-oamenii aveau bun-simt si preferau bataile in namol intre porci, in loc de bataile intre parasute din studiouri,
Strabunica nu si-a putut indeplini visul…
A sfarsit trista in satul ei, iar batranii povestesc ca, de ciuda, a taiat toate gainile din sat. Cat despre cariera…
Pur si simplu a iesit in fata casei, si-a pus cartonul de oua pe cap si a facut o poza. Aceasta a fost toata cariera ei!” a incheiat cercetatorul.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”