Daca ar fi trait bunicul meu, i-ar fi luat pe manifestantii de la Cotroceni de o ureche si i-ar fi trimis acasa la nepoti!

Despre batrani.
Si nu despre toti, ci despre bunicii mei:
-bunicii mei nu te scuipau niciodata cand mergeai sa vorbesti cu ei. Iti puneau o cana cu apa si iti dadeau cateva linguri de serbet.
-bunicii mei nu aplaudau comunistii. Ii condamnau si ii acuzau de hotie. Le luasera pamanturile si le dadusera  Cooperativei Agrigole. Pentru ei cuvantul comunist insemna hot.
-bunicii mei, chiar daca nu aveau bani si erau simpli agricultori, nu se lasau cumparati. Nici de peceristi, nici de penelisti, nici de pesedisti. Singurul inconstient, care a vrut sa le lase ulei si zahar la poarta, prin 1994, ocoleste de atunci casa bunicilor. Pentru el, strada aia e interzisa.
-cand bunicul meu a vazut ca au fost batrani care au luat zahar si ulei, i s-a facut rusine de rusinea lor. Nu a mai vorbit cu ei de atunci. Din tot satul, de 3-4000 de oameni, doar 100-200 acceptau pomana. Nu stiu cum se face,  dar astia erau cei mai puturosi, mai betivi si cei care se vaitau cei mai mult. TOTI erau agricultori, toti traiau din ce cultivau, bine, prost…. dar unii nu se trezeau sa mearga la camp. Parazitii.
-bunicii mei aveau patru clase. Dar nu puteau fi carati cu autobuzul si pusi sa strige la comanda lozinci pe care nici macar nu le inteleg.

-bunicul meu era analfabet. Dar, in ziua in care a vrut sa ii trimita o scrisoare primarului, m-a rugat sa o scriu corect, ca asa se face.
Si, pentru ca bunicii mei m-au invatat ce este respectul, nu o sa ii injur niciodata pe cei care protesteaza la Cotroceni.
O sa le spun doar atat: as vrea sa fi fost in viata bunicul meu din partea tatalui. In jumatate de ora v-ar fi strans pe toti si v-ar fi trimis pachet la nepoti.

Citeste si: „Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”