Tolontan si mamutii radioactivi.

Din presa:

Am inteles ca un ziarist de la noi a intrat in Muzeul de Geologie si a gasit acolo doi elefanti radioactivi, care, de fapt, erau mamuti. Emiteau radiatii „de 200 000 de ori mai mare decat alea normale”, asa a scris.
Adica, mamutul din stanga radia cat Cernobal, iar cel din dreapta cat Hiroshima şi Nagasaki la un loc.
E foarte credibila stirea si mi se intareste ideea ca avem o presa de investigatie excelenta!

Sa va povestesc cum a decurs investigatia:
Tolontan a intrat in muzeu intr-o noapte si a vazut ca in intuneric stralucea ceva. Erau doi ochi fosforescenti.
Dupa cateva minute a simtit o usoara durere de cap si a lesinat pe podeaua muzeului, pe holul care duce la toaleta.
Cand s-a trezit, putin mai tarziu, a constatat ca nu are nevoie de maini ca sa se ridice! S-a uitat in jos si MINUNE: Tolontan avea coada! O superba, verzuie si fosforescenta coada!
A strigat-o pe colega sa. Ea ramasese sa investigheze mamutul din stanga, dar credea despre el ca e girafa.
Si, surpriza totala! In locul ei a aparut o fiinta inalta, care emitea o lumina puternica rosie si i-o baga in ochi lui Tolontan!
-Portarul sunt. Cine dracu’ e acolo? i-a zis fiinta.
-Tolontan. Sunt in cautarea mamutilor radioactivi care influenteaza lumea din Piata Victoriei. Pe cei de la miting. Vreau sa ii salvez de mamuti!
Portarul l-a crezut si l-a lasat sa continue investigatia.
Intre timp, pe muzica din Dosarele X, aparut colega lui Tolontan, care fusese la toaleta. Se dezinfectase cu niste produse Hexi, care, intre timp, conform masuratorilor facute, s-a dovedit ca sunt conform standardele UE. (despre acest subiect nu mai vorbeste nimeni, de parca presei romanesti i-a fost stearsa memoria de catre Will Smith, cu aparatul din Man in Black.)
-Tolo, ne dă bine măsurătoarea la mamuti, frate! Nu stiu sa măsor cu aparatul asta, dar radiatiile par normale! Girafele sau mamutii aia sunt in regula. Nu dă cu virgula! In plus, raman la părerea mea că aparatul tău e termometru.
-Asta e! zice Tolontan. Tu ai gresit! Era punct, in loc de virgula!
Si, mandru de el, s-a privit in oglinda.
Uite-asa o barba aveaaaaa!

PS: Nu treceti pe la Piata Victoriei! Un domn care a stat azi la semafor un minut, la pasaj, s-a ales cu un cap in plus, ca si cum ar avea un frate geaman din acelasi gat. Si problema lui e ca nu stie cum sa il numeasca.

Citeste si: Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”

Citeste si: Bate-ti iubita de Valentine’s Day!

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”