Se da urmatoarea captura video:
Intrebare. Pe cine credeti ca agata Iordache Fermecatorul ieri in Parlament?
a. Pe Sorin Grindeanu.
Mesaj: M-ai cucerit! Esti prima carpa care a sters pe jos cu mine.
b. Pe Ana Birchall.
Mesaj: Te deranjeaza daca impartim un taxi pana la mine acasa?
c. Pe Foricica Fermecatoarea, fana PSD.
Mesaj: De cant te-am zarit la Cotroceni, Floricico, mi-am spus: tu erai aceea de pe coperta revistei Playboy, frumusete mica? Cea din vaza lui Kate Moss?
d. Pe insusi Liviu Dragnea.
Mesaj: Tatal tau a fost cumva un talhar? Se pare ca a furat stelele de pe cer si le-a ascuns in ochii tai. Si toti hamsterii si ti i-a pus la gura.
e. Pe Raluca Turcan.
Mesaj: Daca te-as invita sa ne facem de cap, raspunsul tau ar fi acelasi ca si raspunsul la intrebarea asta?
f. Pe Alina Gorgiu
Mesaj: Vrei sa vii la mine si sa facem chestii despre care oricum am sa ma laud maine ca am facut?
g. Pe traian Basescu
Mesaj: Traiane, nu vrei sa spargem gheata?
h. Pe Codrin Stefanecu
Mesaj: Hei! Semeni mult cu un prieten pe care il vad in fiecare zi si dau mana cu el! Si pari a fi la fel de istet!
i. Se priveste in oglinda.
Mesaj: Hai, nu fi asa pretentios, Iordache!! Uite, nici eu nu sunt, ma multumesc cu toate gioarsele.
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
