Cea mai grea zi pentru un barbat: „trebuie sa cumpar cadou”!

(Rog femeile să mă ierte pentru acest articolaş. Dacă se supără vreuna, aş putea face, din start, zece flotări sau să îndeplinesc orice altă poruncă.)

Iată-mă, după două ore de alergătură, în mijlocul unui magazin. Sunt obosit şi sleit.
Mall-ul nu e făcut pentru bărbaţi, ci e inventat de o femeie pentru alte femei. Punct.
Mai degrabă aş participa o săptămână la Războiul din Golf decât să alerg după un cadou pentru iubita mea. Mai ales acum, cât în Golf nu e război.
Mă iertaţi, sunt bărbat.

Stau în mijlocul magazinului şi am vizibilitate maximă către toate raioanele. Mă simt că un pistolar, gata să împuşte marele cadou.
Detectez următoarele ţinte:

A. Pe stânga, raionul de pufoşenii.

Tâmpeniile alea de pufoşenii, cu inimioare mari şi roşii lipite la piept, merg la unele femei.
Ele se pisicesc de tot când le văd: „Vaaaaai, iubiiiii, cât e de dulce inimioara astaaaaa! Şi iepuraşul roz seamănă puţin cu tineee! Uite ce codiţă mică areee!” Apoi le aruncă într-un dulap plin de urşi, iepuri, perne şi alţi ursuleţi jegăriţi.
Iubita mea nu e ca „unele femei”. Sigur, s-ar înmuia toată la vederea inimioarei, dar după maxim zece secunde mi-ar spune: „Şi acum… abia aştept să îmi dai cadoul!”

Aş putea lua un maimuţoi cu dedicaţie porno: „Dragobete-iubeste romaneste! Un iobag cu… mare, facut din lemn.”. Nici nu mă gândesc! Ce minte bolnavă a inventat aşa ceva! Un nesimţit! Totuşi, se cumpără în draci, ceea ce mă pune pe gânduri.

Sau aş putea lua o carte de RaduFNustiu cum. Trebuie să existe ceva ieftin despre detoxifiere, celulita sau cu sfaturi pentru femei deprimate.
Nieee… a mea nu e încă deprimată. În plus e ca şi cum i-aş lua o carte cu nişte citate pentru spălat creierul din HipoPotamaş ăla.
Varianta A pică.
Ignor raionul pufos şi mă uit în dreapta spre rame foto, flori şi albume de familie.

B. Să îi cumpăr ceva din suflet.

Da-te, esti nebun?!

Treaba asta cu valoarea sentimentală nu merge la femei.
De câte ori am luat ceva din suflet, am riscat să îmi fie rănit corpul.
Femeile declară mereu că vor cadouri dăruite din suflet. Numai că ele au o altă idee despre suflet decât a bărbaţilor.
Odată, am desenat cu tuş pe o foaie locul primei noastre întâlniri : o cafenea frumoasă, un munte, ceva deosebit. Cinci zile m-am chinuit să desenez! Totul pe acuns, că să fie surpriză! Am desenat în maşină, la băut cu băieţii şi chiar pe toaletă (nu trebuia să spun asta?).
Am primit un sărut, o portocală în freza şi o întrebare: „Şi… unde e surpriză de care ziceai?!”

Dacă aş opta pentru varianta „cadou din suflet”, cel mai important ar fi să am grijă ca obiectul dăruit să nu fie foarte greu.  Să am o cască pe cap când i-l dau şi să fiu pregătiţi psihic să schimb patul pentru o vreme.
M-am obişnuit cu salteaua mea cu arcuri, varianta B pică.

C. Să cumpăr ceva scump

Asta merge întotdeauna pentru femei, dar nu merge pentru bărbaţi.
Oricâti bani ai avea, ceva scump înseamnă ceva pe care dai mai mulţi bani decât vrei :
-dacă eşti milionar-o maşină scumpă (ţi se rupe chiar şi inima ta de milionar),
-dacă eşti corporatist-un inel, o brăţară (te uşurează de câteva milioane),
-dacă eşti student-o şaorma cu de toate.
Varianta C a picat din start în fiecare an.

Ba’ parcă îmi amintesc că o dată…
Nu, a picat mereu.

Pistolarul a rămas fără gloanţe.
Stau în mijlocul magazinului şi mă întreb dacă nu e mai bine să investesc banii într-o cască de protecţie din  fibră optică, rezistentă la impact. Apoi să îi iau o oală.
Oala? Sinucidere curată.

De fapt, dacă mă gândesc mai bine, eu caut ceva ce nu există, şi anume:

D.Obiectul imposibil.

Aşa, deci trebuie să găsesc echilibrul perfect între un obiect care să nu coste mult, nici puţin.
Care să îi placă iubitei, dar să fie şi un cadou din suflet.
Care să însemne ceva pentru ea, dar şi pentru noi.
Care să o facă invidiată de prietenele ei.
Pe care să şi-l dorească toate, dar idioţii lor de bărbaţi să nu se fi gândit să îl ia înaintea mea.
Un obiect care să nu mai fi fost dăruit vreodată.
Care să o emoţioneze pînă la lacrimi, dar să aibă şi valoare materială.
Care să îi folosească în secundă următoare, dar să o ţină şi toată viaţă…

Frateeeee..eu l-am numit „obiectul imposibil”.

Pistolarul e gata să plângă.
În mod normal îmi păstrăm zbaterile acestea pentru mine, mă chinuiam în creierul şi  în sufletul meu, tăceam, înduram, şi luam la pas, rând pe rând, magazinele.
Apoi, an de an, rupeam în două paginile de internet care vindeau cadouri sau îmi întrebam prietenii bărbaţi dacă au vreo idee. Ei nu au „vreo idee” , normal, dar îi întrebam pentru că îmi plăcea să ştiu că nu sunt singur în chinul ăsta.

Însă,anul acesta e un an cu noroc, la horoscopul meu sigur scrie ceva de bine, planetele s-au alinitat: obiectul imposibil stă chiar în faţă mea! E chiar acolo!
L-am văzut, sunt fericit! Oare am nevoie de permis de arma? Un pistol. Si e pentru mine!
Iar ei ii cumpar flori. Se gaseste cineva sa i le dea.

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”