Asa as fi aratat niste declaratii pe bune:
„Eu am fost plecata din tara”, a spus indragita Inna. „Si cineva mi-a zis sa, o my Good, sa particip la o emisiune pentru copii! Si m-am speriat ca mi-am dat seama ca eu nu am haine pentru copii. Apoi mi-a zis: stai linistita, ca sunt copii mici, nu se uita la haine! Iar eu am inteles ca e vorba de sugari si m-am imbracat asa:
Mi-am pus breteaua aia in ultima clipa, nu m-au lasat sa vin doar cu dungile negre. O, my Good! Nu am fost atat de imbracata in toata viata mea! Un baietel m-a intrebat dupa emisiune daca e vreo piscina prin platou.”
Alte declaratii:
Andra: „Atat mi s-o facut pielea de gaina, ca in seara asta o nascut si un ou. Copiii sunt faini, dar cel mai mare chin in seara asta a fost ca m-au pus sa ascult doua piese rock! Tulai, ce oribil!”
Marius Moga: „Oricat de buni ar fi astia mici, stati linistiti! Ii luam si ii stricam noi dupa show! Le facem piese de radio, sa sune toti la fel. La cat de bun sunt, as putea face sa cante si un prajitor de paine.”
Inna: „Ma intrebati daca data viitoare vin complet goala? Dar ce, nu am semnat doar pentru o emisiune?”
Bobonete: „Imi place sa fac oamenii fericiti. In pauza i-am pus manele Andrei.”
Concluzie: Vocea Romaniei Junior pe scurt:
-copii geniali,
-din fericire, Bobonete vorbeste mult,
-tot din fericire, Inna vorbeste putin,
-din nefericire, Andra vorbeste.
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
