De la mitingul PSD de la Targoviste:
Doamna Rovana s-a urcat pe scena si a vorbit despre mandrie si demnitate: „Vreti o Romanie mandra si demna? Stiam ca vreti asta! Si stiu ca putem sa facem asta!”
Iar oamenii au vrut. Si s-au pus la rand, plini de demnintate, pentru a-i saruta mana Rovanei. Cu mandrie.
Si a fost ca la pelerinaj, in sensul ca doamna Rovana nu s-a miscat de pe scena.
Exact ca un stapan, care isi priveste supusii de sus, a stat cu mana intinsa pentru a fi pupata. Sunt convins ca undeva, in spatele scenei, o astepta o sticluta cu dezinfectant.
In rest, atmosfera frumoasa. Oameni tineri, entuziasti, veniti sa lupte pentru progresul Romaniei:
Bine, tineretea e in noi, nu?
Altii, au venit sa dea jos Guvernul, pentru a pune la putere… PSD. Informatia ca PSD a castigat alegerile nu a ajuns la toata lumea.
Iar cei mai multi au fost adusi, asa cum au declarat, de „bunavoie”. Asa le-au zis primarii: „mergeti de bunavoie la miting! Acum!”
Cativa dintre cei 5000 de oameni adusi de PSD au strigat pentru Basescu. Sa fii platit de PSD si sa strigi pentru PUNR, care a fost absorbit de PMP… asta e deja de vis!
Cam asta e.
Sunt invidios pe cei din Arges si din Targoviste. Au parte de un spectacol cum noi in Bucuresti nu mai avem.
Stie cineva cand ajung si aici cu circul? As vrea sa iau bilet din timp.
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
