Din presa:
„Daca erati curios sa aflati raspunsul la intrebarea „cat mai costa o ba**na?”, iti spun eu: Un politist local din Slobozia a reusit sa-si uimeasca sefii dupa ce a inregistrat o premiera si l-a amendat cu 1.000 de lei pe un barbat pe motiv ca a tras un vant, dupa cum a si scris agentul, negru pe alb in procesul verbal.”
Ieri, in jurul orelor 15, ma aflam in centrul orasului, impreuna cu un coleg. Dintr-o data, din directia Nord-Vest, am simtit cum ne sfideaza un infractor flatulator. Ne-am intors amandoi capetele, am scos mastile de gaze, pistoalele si l-am culcat la pamant.
Dupa cateva secunde ne-am dat seama ca este domnul senator. L-am eliberat. Din pacate.
Apoi din directia Sud am auzit o rupere de nori. Am zis ca infractorul elibereaza o flatulenta de gradul intai, in ciuda si spre sfidarea organelor. Ne-am repezit spre el sa il imobilizam, dar din pacate ne-am dat seama ca este doar o rupere de nori. Venea ploaia.
Ne-am continuat cercetarile si am ajuns impreuna cu colegul meu sub parcarea din centru. Vigilenti cum suntem, am spart usa, am intrat peste ei si i-am prins asupra faptei. Era un grup de infractori deosebit de periculosi. I-am imobilizat si i-am dus la sectie, aplicand cate 1000 de lei amenda fiecaruia.
Tinem sa precizam ca agentii flatulatori aveau un sediu conspirativ sub parcare, unde se strangeau in gasti si flatulau in ciuda noastra. Am pus cap la cap tot si acum am inteles unde dispareau toti infractorii, cand o luau pe scari in jos si de ce aveau moacele acelea zambitoare si sfidatoare dupa ce veneau din cuib.
Un singur lucru nu am inteles, dar suntem in cercetari amanuntite si avansate: ce reprezenta semnul acela ciudat de pe usa sediului lor? Ce este numele conspirativ MEN? Un fel de blazon al infractorilor?”
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”