Din ciclu: aceste genii care ne conduc, sub inteleapta conducere de partid si de stat a PSD. Ura! Ura!
Domnu’ Florinel este Prefect de Teleorman. El scuipa seminte de bostan pe strada. Asa zic pozele, asa zice presa locala!
Eu cred ca este o dezinformare crasa si odioasa, abominabila: adevarul e ca erau de floare!
(sursa foto: infotr.ro)
Domnu’ Florinel este un tip ambitios. La 37 de ani s-a apucat de facultate. De Drept, evident. Si tot evident… la o facultate particulara.
Pentru ca partidul are nevoie de oameni cu diplome! De oameni cu scoala in functii de conducere! Sa nu se mai ia presa de noi!
Dar obiceiurile de cocalar raman.
Acum, domnu’ Florinel, doua intrebari mai avem:
1. Cand organizati, domnule, un concurs din asta de scuipat seminte pe strada sponsorizat de Prefectura?
Scuipat la departare, scuipat viteza, scuipat in sus…
Stiti ce capital electoral capatati? Dati si premii.
Dar sa nu il chemati pe Liviu ca va rupe pe toti.
2. Am inteles din presa locala ca si parcati ca un ghertoi, unde e stationarea interzisa.
Asadar: sunteti din Teleorman, sunteti ghertoi, si va doare undeva de legi!
Avand in vedere ca o mustacioara creste in cateva saptamani…
Ce va opreste, domnule, dupa aceea, sa candidati la sefia PSD?
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
