Frumusetea asta de biserica monument-istoric se numeste Manea Brutarul.
Cei care au renovat-o s-au gandit probabil ca domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790) nu a avut bani si de pavaj. Asa ca i-au pus ei.
Renovarea a fost facuta in anul 2000. Ma astept ca pe langa acest superb pavaj stradal, in interiorul bisericii sa apara si niste borduri, un iaz cu broscute si niste garduri. Frumos de tot!
Panselute nu punem?
Mai jos aveti manastirea Polovraci, datata de pe vremea lui Radu cel Frumos (1462-1475). Aici esti intampinat cu caldura. Multa caldura. La propriu:
Ramane totusi intrebarea: desteptii care au aprobat montarea celor doua calorifere s-au gandit sa amplaseze si un dus la intrare? Ar fi normal ca vizitatorii sa intre spalati, nu?
Sper ca nu le-am dat idei.
Si, inca o frumusete din centrul Bucurestiului:
Biserica „Schitul Maicilor din Bucuresti. A scapat cu greu de demolarea lui Ceausescu, dar nu s-a putut opune celor care au renovat-o. Umilinta pe care o suporta sarmana biserica e mare.
Acum, ma intreb care a fost scopul: au vrut sa o transforme din confort 2 in confort 1 sporit?
Pai, daca tot ati inceput, puneti, fratilor si anunt de vanzare in geam!
Poate vin altii mai destepti in locul vostru!
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
surse poze: stirilePro tv.
