Cea mai tare stire a saptamanii vine din Preajba, Dolj. Doi tineri au vazut peisajul selenar din fata casei lor. Si pentru ca s-au gandit ei ca nu prea e bine sa dispara cu tot cu masina intr-o groapa, s-au pus pe reparat.
Nu tu bani de la primarie, nu tu fonduri europene, ci din buzunarele lor. Au luat niste caramida si au intarit catastrofa aia, careia oamenii zonei ii spun „drum”. Sunt prin toata tara „sosele” din astea. In unele intra si autobuzul. (vezi Braila)
Credeti ca baietii s-au ales cu aplauzele oamenilor din comuna? Sau macar cu niste multumiri ca au reparat drumul???
Ei! Amandoi au acum dosar PENAL. Risca intre 3 sau 6 luni inchisoare sau amenda. Nu ca a furat milioane ca Vanghelie, nu ca si-a bagat jumatate din judetul Teleorman in buzunarul drept. Nu! Ci pentru ca au vrut si ei, in prostia lor, sa astupe niste gropane pe care nu le astupa nimeni.
Comuna Malu Mare are 92 de kilometri, dintre care doar 2 (DOI) sunt asfaltati.
Pentru ceilalti oameni, de prin comunele romanesti, unde primariile fac stadioane de forbal cu nocturna (vezi Chiajna), dar nu investeste un leu in drumuri: oameni buni, NU VA REPARATI singuri drumurile! Stati cu gropile adanci de doi metri in fata casei si asteptati sa ajunga bunici nepotii vostri ca sa vi le astupe primaria.
Altfel intrati la inchisoare!
Tara de nebuni…
De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
poza: Adevarul
