Firea+Pandele, emisiune mondena din biserica.

Rar mi-a fost dat sa vad ceva mai gretos.
Gabriela Firea si ginerele de Voluntari, Pandele, au filmat o emisiune mondena in catedrala din Voluntari.
Tanti Firea, cu fustita scurta si picioarele la vedere, pioasa nevoie mare, iar Pandele patruns de importanta momentului, vorbind aproape soptit.
-Se ne punem aici, cu chestia aia aurei pe spate! ar fi zis mama-eoroina. Cum se cheama, popa?
-Altarul!
-Asa! Sa ne punem cu el in spate, sa se vada frumos picioarele!
-Cu altarul in spate? Este o emisiune religioasa? ar fi intrebat parintele.
-Auzi, tu stii cine da bani pentru biserica, nu? Pandelica! Mai ai intrebari?
-Sa va dau sa cititi si din Biblie?
-Nu, ca am prompter.

Si au curs intrebarile. O oda inchinata familiei Pandele-Firea. El imbujorat si timid, ea  cu gambele la vedere, pentru alegatorii  mai tineri.
-Inchideti biserica 5-6 ore!
-Dar e Paste, vin enoriasii!
-Sa vina dupa!
Pana si preotul, cu biblia in mana, vizibil intimidat, a fost nevoit sa mearga in varful picioarelor, sa nu deranjeze. Ma asteptam ca din clipa in clipa sa apara animatoarele. Nu am rezistat pana la final, nu stiu daca s-a intamplat.
Bisericile au devenit studiouri tv pentru emisiuni mondene? Se pot folosi  ca decoruri pentru interviuri ce ridica in slavi politicieni? Te duci in biserica sa-ti cauti alinarea si dai nas in nas cu doamna Firea, in mijlocul unui platou tv? PENIBIL!
Aloooo, domnii de la BOR?! Existati?
Aveti vreo legatura cu lumea asta?

Inteleg ca baietii astia dau din banii nostril, cei de la buget, pentru biserici. Dar asta le da dreptul sa va cumpere?

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”