Digi 24:
„Un vas cargou care plecase din România s-a ciocnit, joi, cu o navă militară rusească la intrarea în strâmtoarea Bosfor. Impactul a fost atât de puternic încât, scrie presa rusă, ambarcaţiunea ruşilor s-a scufundat. Vasul cargou, care plecase din portul Midia-Năvodari și transporta 8.800 de oi, potrivit presei turce, nu a suferit stricăciuni semnificative în urma coliziunii. Nava își va putea continua cursa către destinație, după ce se vor încheia cercetările în privința acestui incident.”
Intrunit in regim de urgenta Consiliul de Aparare al Romaniei, a luat urmatoarele masuri:
- Oprim imediat dotarea Armatei Romane cu rachete de autoaparare, raza medie de actiune. Se vor achizitiona, in urmatoarele zile, 4000 de mioare rasa „cap negru”. Se infiltreaza pe pajistea inamica sau pe vapor si sunt atat de iuti, incat devin imposibil de detectat pe radar. SHEEPS VS SHIPS!
2. In locul tancurilor pe care trebuia sa le achitioneze Romania, se vor lua 200 de berbeci rasa Țurcana. Foarte bune in lupta corp la corp. Se estimeaza ca o Țurcana poate scufunda singura un submarin mediu rusesc. Si poate bea cot la cot cu Capitanul. Cate despre iarba: este mult mai rezistenta la consumul de iarba decat orice spion rus.
3. Vom exporta in SUA, pentru dotarea NATO, peste 10000 de miei, in vederea dresarii si folosirii lor in razboiul cu ISIS. Mielutii sinucigasi vor fi parasutati in mijlocul taberei ISIS, se vor infige singuri in rotisorul de saorma, apoi vor exploda in stomac. Cu de toate.
Miorita ucide! Noul sclogan al Armatei Romane va fi: „doar noi avem oaie!” (nu stiu cine l-a inventat, dar e bun de tot!)
Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
Un articol interesant de adevarat