400 de oi, in frunte cu Olguta Vasilescu, se indreapta acum spre o tabara ISIS din Siria. Olguta, cunoscatoare a mai multi limbi, dintre care unele si straine, a fost numita sefa a delegatiei.
Negocierile au decurs asa:
„Hellou, What do you do for a living?” a inceput Olguta negocierile diplomatice.
„I spik French. You hev tramvais here?”
La auzul acestor vorbe, teroristii care stiau o bruma de franceza s-au aruncat in aer. A fost necesara si continuarea negocierilor.
„First time in Romania? Za train is in za plein? Za dak is in za trak?” ar fi citit de pe fituica Olguta. Legenda spune ca fituica este de la Ion Iliescu si cuprinde un set de reguli pe care Romania le impune ISIS pentru capitulare.
„Olguta spik inglish. Olguta hev a pen. What color is zis pen? Is a red pen!”
Din fericire, la auzul acestor conditii dure,, teroristii nu au mai rezistat.
„Ar iu enjoying your vacation? Ui ar fakd! ” i-a amenintat Olguta la final.
Si ultimul terrorist si-a tras in glont in cap, in fata unei carpete cu Rapirea din Serai, adusa special de Olguta din talciocul din Banie.
Din fericire, nu a mai fost nevoie de interventia oilor, evitandu-se un dezastru nuclear.
Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
