Poza de azi de la Lugoj, la o scoala generala.
Iata declaratiile celor care au reusit performanta asta:
Directorul scolii: „L-am arborat dimineata. Mi s-a parut mie ca este ceva in neregula, dar nu m-am prins din prima. Cand mi-am dat seama ca au inversat culorile, am zis ca oricum nu se prinde niciun elev. Asa ca l-am lasat asa o saptamana si nu si-a dat nimeni seama. Copiii nu stiu care e tricolorul! Pana ce unul dintre ei l-a pus la profilul de facebook, iar el avea in lista un prieten din CIAD, care I-a zis: „Baaa, in sfarsit nu ne mai furati steagul, l-ati schimbat si voi!” Il omor pe ala din CIAD! Ii dau unfriend si eu!”
Istoric: „Este steagul Transilvaniei de dinainte de 1918. De ce e acolo? Nu ma intrebati!”
Chang Ching, Dragonul Rosu: „Mie comandat director steag, eu facut steag. Trei culori spus la mine, trei culori facut la mine. Inteleg ca la voi spicele de grau galben este, dar la noi in China campul este rosu, de la sorgul rosu. Asa ca am facut din galben rosu, normal! Acum Minister comandat la mine 1000 de steag. Gata sunt toate. Eu ce face cu ele? Exista tara cu asa steag sau le vand la o scoala din CIAD?”
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
E steagul Transilvaniei