Ritualul de imperechere la giboni, pe muzica Lidiei Buble.

Ritualul de imperechere al unui gibon nu este ca al unui om obisnuit. Sigur, el, ca infatisare, are o forma umanoida. Dar nu e.

Pasul 1
Pentru a se studia obiceiurile de imperechere ale unui gibon se ia si se duce la un concert.
Sa zicem ca la Mizil. Dar ar putea fi in orice oras din Romania.
Se incinge putin mintea gibonului, cu melodii fara numar despre dusmani, cutite, chi ka la ka, pustoaice demente si Saint-Tropez. Adica se duce gibonelul la un concert Jean de la Craiova, Copilu’ Minune, Sorinel Pustiu sau alt manelist care nu a reusit sa creasca.
Dupa jumatate de ora de manele, gibonul este pregatit pentru mai mult! Cumva, amestecul ala de melodii despre dusmani, produce reactii chimice neasteptate in corpul sau, intrand in calduri.

Pasul 2
Se cheama pe scena o cantareata care are in trupa dansatoare. In cazul studiat de noi, este vorba de Lidia Bulbe. Dar poate fi orice solista care are pe langa ea cel putin doua fete sexy care danseaza.
In momentul asta, in mintea gibonului se produce un click si isi pierde controlul. Nu ca l-ar fi avut vreodata. Miscarile fetelor il ametesc, iar maimuta practic nu mai are control asupra corpului sau. Incepe sa se dezbrace, sa se bata cu pumnii in piept, si sa scoata niste sunete guturale ingrozitoare. Seamana mult cu manelele pe care le-a ascultat mai devreme.
In apogeul crizei, cuprins de calduri, gibonul incepe sa arunce cu mere in dansatoare. Apoi cu covrigi, cu tricoul, cu tot ce nimereste. Gesturile lui se traduc asa:
-cand arunca cu mere: „Imi place foarte mult cum dansezi!”
-arunca cu paine si covrigi: „Vreau sa fii sotia mea, sa ne mutam impreuna, sa iti gatesc in fiecare zi!”
-dezbraca tricoul: „Uite, imi dau si haina de pe mine pentru tine!”
Dar maimuta nu are darul vorbirii. Vazandu-l in plina actiune, ceilalti giboni capata gesturi asemanatoare, bombardand scena.
A, am uitat si de ceilalti giboni. Unii de pe facebook, care il incurajeaza pe primul gibbon si se bucura.

Si altii, de la organizare. Ei, fie ca nu sunt in stare sa opreasca acest ritual de imperechere, fie rad si se amuza copis la vederea loui. In ambele cazuri, acesti organizatori nu ar trebui sa existe. Recalificati imediat si pusi sa organizeze evenimente si concerte acolo unde le e locul. In jungla.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”
Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65
P.S Se livrează și international.

Fragment:
„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.
La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.
Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.
– Sărut-mâna, domnule Iliuță!
Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.
– Bună.
– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.
A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?
La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că
într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.
– În părculeţul din spate?
– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.
– Ți-a prins bine la creștere…
– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?
Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.
– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!
– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!
Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!
La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!
– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.
Pi*da mă-sii de viață!”