Cu burka sau fara burka in scolile romanesti?

Florin Diaconu, un profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice din Universitatea Bucureşti, publica pe blogul sau:
“M-am trezit pe cap, ieri, la unul din cursurile mele, cu o purtătoare de acoperământ islamic. Nu o burka, aceea care ascunde complet capul, inclusiv faţa, ci mai degrabă ceva care semăna cu ceea ce numim în mod obişnuit hijab sau al-amira.
La o întrebare vădit benignă, zic eu, adresată în afara orelor de curs (de fapt, după ele) legată de eventualitatea ca persoana în cauză să ia în calcul, măcar ca simplă ipoteză de lucru, rugămintea mea de a se gândi dacă, totuşi, chiar e cazul să-şi afişeze în chip atât de ostentativ credinţa, am primit, în loc de răspuns, un şir de zbierăte. Cu puţinele cuvinte pe care le ştie în limba română, persoana în cauză – relativ recent ajunsă în România, pe cât am înţeles, ca refugiat sau azilant – mi-a transmis, printre alte răcnete: „Eu am drepturi!”. Perfect adevărat. Are drepturi, desigur, ca orice alt azilant sau refugiat; ştiu şi eu asta. Doar că drepturi am, la naiba, şi eu, nu numai domnia sa.
…
Prin urmare, cred că simbolurile religioase de orice fel NU trebuie afişate sau purtate la vedere, în clădirile în care funcţionează instituţii de stat (cu excepţia acelora care au, din start, un profil care face trimitere directă la religie – cum ar fi liceele confesionale, dacă ele sunt de stat, ca şi facultăţile de stat care pregătesc viitori clerici).
În ceea ce îi priveşte, în mod concret (dar şi, precizez din nou, complet lipsit de orice discriminare – vezi şi paragraful anterior) pe purtătorii de identitate religioasă islamică, veniţi în număr tot mai mare în România, în ultima vreme (nu contează că-s la studii, sau sosiţi aici ca să facă afaceri, sau sunt refugiaţi şi/sau azilanţi, alungaţi din ţările lor de război sau de sărăcie), lucrurile sunt, după mintea mea, extrem de simple: aşa cum eu sunt liber să practic exact ce religie doresc (aşa cum scrie şi-n Constituţie, de altfel), tot aşa şi ei au dreptul să facă exact acelaşi lucru – respectiv să-şi practice religia lor. Fără ostentaţie şi fără să mă deranjeze, însă, în vreun fel, pentru bunul motiv că nici eu nu-i deranjez pe ei cu credinţa mea, indiferent care şi câtă e ea (şi nici nu comit gesturi ostentative cu încărcătură religioasă de vreun fel – nu cred că m-a văzut, de exemplu, cineva, vreodată, purtând pe piept, la vedere, vreo cruce, fie ea mare sau mică). În aceste condiţii, m-ar bucura tare mult să nu mai văd – dacă s-o putea – vreo burka sau vreun hijab atunci când intru la cursuri, pentru simplul motiv că nici eu nu afişez, pe catedră, şiruri-şiruri de icoane, de lumânări şi de cădelniţe în care să fumege tămâie.”

PAGINILE MELE DE FACEBOOK  Silviu Iliuta–cronicipebune

Eu cred ca:
1. Nu exista o legislatie care sa interzica afisarea cu ostentatie a simbolurilor religioase la orele de curs. Asadar, la ce legi avem in acest moment, profesorul a comis un abuz.
Daca era vorba de o scoala care impunea o uniforma, se schimba problema. Sunt scoli romanesti care impun fusta pana la genunchi, sacou etc… Acolo, o eleva cu  burka sau hijab ar fi trebuit  data afara de la ore. Conform regulamentului scolii, care este semnat de elevi.

Vrei sa porti burka? Nu te duci la o astfel de scoala! Degeaba te jelesti si te bati in pumn ca ai drepturi. Regulamentul e regulament!

In acest caz nici macar nu era vorba de burka, ci de o basma  din aceea de care intalnesti in toate scolile romanesti de la tara. Doar ca e legata altfel. Daca le interzicem, ar trebui sa inchidem toate scolile romanesti de la sate.

Hijab:

Basma: (Tarancuta, de Grigorescu)

2. Ar trebui sa existe o legislatie in acest sens. Daca Austria a putut interzice purtarea burka in spatii publice, noi de ce nu putem? Si aici trebuie sa facem o diferenta clara intre burka si nigab, care acopera fata, si hijab sau chador (un fel de basmale pe care le poarta maicutele).

Prin comparatie: orice femeie care merge intr-o tara musulmana este obligata sa isi acopere corpul. Nu are voie sa poarte: bluzele cu bretele subtiri, pantalonii sau fustele pana la genunchi si sunt interzisi blugii scurti, rupti sau fustele mini. Niste reglementari vestimentare care mie mi se par stupide. Si oricarui european sau american.

Dar toti se conformeaza, pentru ca atunci cand ajungi intr-o tara trebuie sa te supui legilor tarii respective.  Belgia si Franta au interzis purtarea burka si niqab „in locurile publice, in care identificarea purtatoarei este considerata necesara. Alte state care s-au alăturat acestui demers sunt: Italia, Elveţia, Egipt, Spania, Nigeria, Turcia, Republica Congo şi Ciad”. (The Telegraph) Nu mai departe de anul trecut, intr-un aeroport, o purtatoare de burka a refuzat sa o dea jos pentru identificare. De aceea se impune o astfel de lege, pentru ca orice om care poarta burka sau este adeptul unui cult care ii cere sa fie infasurat in mumie sau se imbraca in fantoma, ca a inventat el o religie bazata pe filmul Familia Addams… trebuie sa respecte regulile din aeroport, spre exemplu.
Asadar, se impune o lege si in Romania. Cu aceasta lege, ar avea si domnul profesor o acoperire.
Vrei sa porti burka in Romania, iar legea va spune ca nu ai voie in anumite locuri, e simplu: nu te muti in Romania! Asa cum fetele  din Miami, care umbla in bikini cu ata in fund, se infofolesc din cap pana-n picioare cand ajung in Iran.

 
PAGINILE MELE DE FACEBOOK  Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”
Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65
P.S Se livrează și internațional.

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

Fragment:
„Mă întâlneam cu Maria în fiecare seară în scara blocului.
Îmi povestea cum o să fie în America, cum o să-l întâlnească pe Mickey Mouse, iar eu lăcrimam și îi puneam mâna pe fund.
Îmi promitea că o să îmi scrie atunci când va ajunge scenaristă la Hollywood, iar eu îi strecuram mâna pe sub tricou. Îmi promitea că o să ne vedem peste maxim un an, când o să vină în țară, iar eu căutam să tacă pentru a o putea săruta cu limba.
În ultima seară…
– Mâine dimineață am avion. Zburam mai întâi la Paris…
Am înghitit în sec și i-am mângâiat sânii cu ambele mâini.
Ba chiar am continuat să o fac, trist și apăsat, când pe lângă noi a trecut domnul Marinache. Nu îi mai păsa, nu mai avea nicio reputație de apărat.
La plecare m-a sărutat cu limba.
– Nu fi trist, da?! O să ne vedem, mă amăgește.
– Sigur, dacă zici tu. Dar nu te pot lăsa pe tine în țară și să plece doar ei?
Mi-a pus degetul pe buze, apoi mi-a înghițit limba flămândă.
Ultimul sărut.
– Băiețică, plec să termin bagajele. Uită-te pe geam. Uită-te… și azi.
M-am rușinat. Să ce? Ea știa că o urmăresc?”