Am citit pe net un articol despre Zalau. Nu il mai gasesc, dar esenta era: un supermarket deschis in oras i-a terminat pe micii producatori. Unii au inceput sa il injure pe cel care a postat, ca se opune progresului, ce e comunist, ca noi vrem mall-uri, ca… Altii i-au tinut partea.
Sa va spun cum s-a petrecut in Campulung Muscel. Intr-un oras mic, reperele sunt destul de clare:
-vrei paine buna? Nu exista mai multe locuri in oras. Cea mai buna e pe bulevardul Pardon, langa Negru Voda. O micuta brutarie. Vanzatoarele sunt simpatice si glumesc mereu.
-vrei branza? Pai te duci in piata centrala, la cionbanii care vin din Rasnov. Gusti de la 10, cumperi de la unu’.
-rosii proaspete? Tot in piata. Mirosul te ameteste cum intri.
-carne? E o macelarie foarte mica, unde gasesti marfa doar pana pe la ora 10 dimineata, ca apoi se termina.
-prajituri? Cofetaria iepurasul, normal. Daca nu pui 2 kilograme pe tine, nu simti ca ai fost la Iepurasul.
-dulceata? In centru, langa primarie, vine doamna Viorica, cu cea mai buna dulceata pe care am mancat-o eu vreodata. Afine, mure, zmeura…
Merg la Campulung cam de 10 ori pe an si de fiecare data fac turul acesta. Faceam.
Acum cativa ani s-a deschis un supermarket, in centru. Toate cele de mai sus intr-un singur magazin: dar gemul nu mai era ca la doamna Viorica, branza nu mai avea nimic in comun cu aceea a rucarenilor, iar rosiile… pe bune? Doar numele s-a pastrat, in rest vorbim de plastic curat. Daca ma legi la ochi si imi dai sa gust o rosie din supermarket, pot jura ca e castravete.
Si totusi, de cand s-a deschis magzinul asta big size, mi-am facut cumparaturile acolo de multe ori. De lene, din lipsa de timp. Dupa o vreme am observat ca doamna Vioica nu mai vinde nimic langa primarie si m-am simtit vinovat. Nici la brutarie nu mai e paine chiar proaspata, nemaifiind cererea atat de mare.
Apoi s-a mai deschis un supermarket. Si inca unul. Acum sunt trei.
Micii intreprinzatori sufera, iar asta se vede de la o posta. Dar la cofetarie e tot timpul coada, semn ca nimeni nu da prajiturile, cu frisca adevarata, pe cele cu gust de zahar, in casolete de plastic, din magazin. Ciobanii inca mai vin in piata, dar sunt mai putini. La macelarie mai este lume la coada, dar nu ca pe vremuri.
Cei cu supermarketurile nu au reusit inca sa termine complet cu micii intreprinzatori. Inca… Dar, daca mai apare unul, tare mi-e ca vor reusi.
Sigur, e capitalism, oamenii trebuie lasati sa se dezvolte, e frumos ca investesc bani, creeaza locuri de munca… E concurenta! Dar cate sanse are doamna Viorica, care are o ghereta langa care nu gasesti parcare, si 10 feluri de dulceturi, in fata unui magazin urias in care mergi sa iei oua si te trezesti la casa cu cosul plin?
Cred ca e treaba primarilor. Atunci cand aduc supermarketul in oras, si bine fac ca il aduc, sa se gandeasca si la ea. Habar nu am cum: sa ii oblige sa cumpere si de la producatorii locali o parte, sa mute supermarketul la margine de oras, chiar nu stiu cum. Eu, pe de o parte, as vrea inapoi Campulungul de acum 10 ani, iar pe de alta parte urla lenea in mine si mi-e mult mai usor sa ajung la un un singur magazin sa iau de toate, chiar daca sunt produse mai scumpe si mai proaste.
Voi ce credeti?
PAGINILE MELE DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune
Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”
Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65
P.S Se livrează și internațional.
De Silviu Iliuta–cronicipebune
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.
Fragment:
„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.
La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.
Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.
– Sărut-mâna, domnule Iliuță!
Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.
– Bună.
– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.
A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?
La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că
într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“
– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.
– În părculeţul din spate?
– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.
– Ți-a prins bine la creștere…
– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?
Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.
– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!
– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!
Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!
La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!
– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.
Pi*da mă-sii de viață!”
