Va rugam sa nu ne desfiintati liceul!

Domnilor de la Ministerul Educatiei, sunt Ariana Tuturas, profesoara la Colegiul Tehnic Ion Mincu din Timisoara. Va scriu ca ultima solutie, disperata. Pe scurt: va rugam sa nu ne desfiintati liceul!
E cumplit ceea ce simtim. De multe ori imi inghit lacrimile in drum spre clasa. Nopti nedormite si speranta ca ma trezesc din acest cosmar si ca totul o sa fie ca inainte. Dureri de stomac,priviri incerte spre viitor.

Din 21 noiembrie mi se pare ca traiesc un vis urat. Am vazut pe facebook(?!) un filmulet in care membrii CONSILIULUI LOCAL din Timisoara votau desfiintarea COLEGIULUI TEHNIC “ION MINCU”. Am urmarit inmarmurita cum in cateva minute o scoala este pusa la pamant. O hotarare a unui consiliu “462 din data: 11/21/2017) si un comunicat sec: ” În scopul eficientizării utilizării resurselor finaciare, materiale şi umane, precum şi a încadrării în sumele alocate, costul mediu pe elev, faţă de reţeaua şcolară aferentă anului şcolar 2017-2018, aprobată prin HCL nr. 55/21.02.2017, în anul şcolar 2018-2019 se propune reorganizarea prin divizare totală a Colegiului Tehnic „Ion Mincu” cu învăţământ gimnazial, primar, liceal şi profesional … ”

Ni s-a transmis ca propunerea de desfiintare a venit la sugestia ISJ Timis iar oamenii de acolo au avut temele facute si au reusit sa ii convinga pe membrii CONSILIULUI LOCAL sa voteze pentru desfiintarea liceului.
Am privit cu ochii in lacrimi cum domnul primar Robu care a fost cadru universitar sustine cu atata patos aceasta hotarare. A fost rector al Universitatii „Politehnica” Timisoara,universitate din care face parte, nu intamplator, Facultatea de Arhitectura cu toate acestea a hotarat desfiintarea unui liceu cu profil de Arhitectura cu o vechime de 50 de ani in Timisoara, la nivel national existand doar doua licee cu sectii de Arhitectura,cel din Timisoara si cel din Bucuresti.
In 22 noiembrie am hotarat impreuna cu o parte din colegi sa mergem la Inspectoratul Judetean Timis sa cerem explicatii.In timp ce asteptam sa fim primiti au fost chemati jandarmii…..
Explicatiile pe care le-am primit au fost de natura sa ne convinga pe noi cei noua profesori ce am avut „onoarea” (restul colegilor au ramas pe holul institutiei) sa fim primiti in audienta la doamna inspector general care i-a avut alaturi pe membrii consiliul de administratie ISJ TIMIS, ca aceasta decizie este buna pentru toata lumea. Am iesit de acolo si eu si colegii mei cu sufletul frant in mii de bucati.
Am intrebat cum e firesc si prin prisma meseriei pe care o practic, de ce nu se construiesc scoli din moment ce deficitul e asa de mare?Intrebarea a deranjat si mi s-a dat peste nas spunandu-mi-se ca sunt nu stiu cate proiecte.Dar nu proiectele ma intereseaza pe mine ci faptele.Mi-as dori sa mangai peretii unei scoli noi construite.Eu si colegii mei ne oferim gratuit serviciile de proiectare pentru asa ceva.
Ce am inteles eu?
Ca sunt mutati niste copii, imartiti in trei parti la alte trei licee si adusi alti copii ai unui liceu de elita in locul lor.Sunt mutati pentru ca managementul liceului a fost defectos timp de patru ani.Mai sunt mutati si pentru ca nu ies calculele din punct de vedere financiar. Ni s-a reprosat ca suntem un liceu slab.
Un om cu mintea limpede vede abuzul.Ne-au rugat sa nu agitam spiritele. Nu am facut nicio clipa asta, dimpotriva. Am fost impresionata cum in data de 22 noiembrie desi dimineata a adus vesti cumplite,colegii mei au intrat la ore si au incercat sa isi controleze emotiile si sa isi desfasoare orele in mod normal in asa fel incat sa nu resimta si mai tare copiii nerozia decidentilor.
De trei saptamani traim un calvar si noi si copiii. Au fost intalniri la ISJ cu elevii si cu parintii si acelasi discurs….A fost o incercare a ISJ-ului de a convoca profesorii titulari la sediul lor.Am refuzat pentru ca noi consideram ca suntem supusi unui abuz.

Ce inseamna COLEGIUL TEHNIC „ION MINCU” pentru mine ca profesor?
E locul unde ma duc dimineata cu mult drag.Copiii nostri sunt cei mai frumosi copiii din lume. Avem copii care fac naveta si de la 50 de km ca sa ajunga la scoala. Copiii nostrii isi ajuta parintii in gospodarie.

E drept ca unii intra cu note mici la liceu DAR e impresionant faptul ca o parte din ei isi iau bacalaureatul si reusesc la facultate iar pentru ceilalalti castigul sunt cei 12 ani de scoala.
Invatamantul tehnic este in declin.Este in declin pentru ca nu se investeste in educatie si asta o spun de aici de la firul ierbii.
Copiii nostri nu sunt cei mai slabi.Ne iubim copii si suntem mandri ca suntem particele din drumul lor in viata.
Am intrebat firesc: de ce noi? Nu am primit un raspus plauzibil.
Suntem vinovati ca locatia noastra se afla in centrul orasului. Atat. si sunt interese prea mari ca sa se puna mana pe ea. Iar noi suntem prea mici.
Dragostea pentru copii si meseria nu mi-o ia nimeni dar…am aripile frante eu dascalul ce respira prin meseria asta. Meseria asta este despre dragoste si incredere.
Domnilor de la Ministerul Educatiei, sunteti ultima speranta. Ne vrem scoala inapoi! Ei isi vor scoala inapoi, elevii nostri. Va rugam, uitati-va bine la ei. De dumneavoastra depinde tot.

Ariana Tuturas, profesor de Design

Nu rata singurele carti premiate chiar de autor! Vandute in mirificul tiraj de 4 exemplare.
Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat