„Nu mai support!” a declarat bancomatul de la Universitate.
„De fiecare data cand vine la mine doamna Carmen sa isi scoata banii ma minte. Eu o intreb:
-Sunteti sigura ca e codul bun? Sunteti sigura, in pana mea ca urmeaza ZERO?
Iar ea imi raspunde:
-ZERO!
… DESI STIA CA URMEAZA 9.
-Si codul PIN CARE ESTE? Mai aveti doua incercari!
-0000!
In loc de 9999. Si, uite asa, introduce de trei ori la rand codul PIN gresit. Nu se poate abtine! Femeia asta minte cum prinde ocazia. Alt bancomat, de la Mamaia, a patit asta vara si mai rau, a intrebat-o:
-Sigur sunteti Carmen Dan?
Iar ea a raspuns:
-Nu, sunt Olguta! Crezi ca sunt proasta sa iti spun numele meu?
Cred ca e o boala sau ceva, a continuat bancomatul. Si nu numai noi am patit asta. Un prieten, adica in obiect care vibreaza, din acela cu trei viteze, mi-e si rusine sa va spun ce meserie are, a intrebat-o acum doua luni:
-De ce le-ati spus celor de la presa ca sunt microfon, doamna Carmen?
Iar ea, in loc de raspuns, l-a bagat intr-o priza si apoi l-a zidit in perete.
Eu nu ii mai dau banii pana nu imi spune CODUL PIN corect! M-am saturat sa fiu mintit, parca e nevasta-mea!”
FOLLOW PE FACEBOOK SI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune
NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare. Doua mai sunt in raft. Vin cu autograf. Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.
Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Citeste si: DE CE SUNT CRACANATI BARBATII DE LA SALA DE SPORT?
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
