A fost odata un primar al unui mare oras, sa zicem Los Angeles. Si locuitorii sai erau atat de bogati, aveau niste sosele de ramaneai ca prostu; uitandu-te la ele si le postai incontinuu pe Instagram. Aveau niste cladiri si parcuri de straluceau toate pana te orbeau. Si le mergea atat de bine losangelesienilor astia cu primarul asta, incat i-au zis:
-Ba, nene, tu te chinui cu jeep-anele alea, mai ales cand ploua ca se uda cauciucilii. Ia si matale un elicopter ca platim noi, bogatii din oras.
Exact asa s-a intamplat si in Romania! Numai ca nu la Los Angeles, ci in comuna Barna. Si nu aveau sosele la care sa te uiti ca prostu’. De fapt, nu aveau sosele si punct. Si nici de Instagram nu auzisera. Erau atat de primitivi, incat toti o ardeau pe Facebook. Ca tot veni vorba, nici de parcuri nu poate fi vorba, ca adunatura aia de gunoi, construita in padure, unde nu merge niciun copil niciodata nu poate fi numit parc. Dar o asemanare este! Daca losangelesienilor le mergea bine si barnienilor le mergea mai bine! Inainte. In sensul in care pentru ei chiar era mai bine inainte. Pe vremea lui Dej. Acum doar atarnau pe la poarta si faceau cu mana masinilor de Timisoara. Mai si munceau. Unii. Aia care isi gaseau ceva de facut prin casa.
FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebun
Dar primarul lor, nenea asta, daca nu se mandrea cu vreo realizare deosebita, macar la un lucru se putea compara cu cel din Los Angeles: mergea cu elicoprterul!
Ba, baieti, intr-o zi, lu’ nenea asta, boss de boss mafiot, i s-a stricat masina primariei. Exact asa a declarat:
-Masina primariei era la viceprimar, masina mea personala nu avea verificare tehnica. Si, daca eram asa amarat si am vrut sa merg la restaurant, ce era sa fac? Am luat elicopterul!
Absolut normal!!! Ce face un primar PSD cand nu are masina? Ia elicopterul. Banal, saraciilor care sunteti si va mirati voi si va roadeti de sub unghii!
Si primarul, plus un om de afaceri misterios (asa sunt toi astia care plimba primarii cu elicopterul), a aterizat in curtea restaurantului, pe peluza, intre gratarelul cu mititei si scrumiera. Acia sha:
Finalul povestii e si mai frumos si datator de speranta: localnicii din barna, losangelesienii, au spus ca se mandresc cu primarul lor si ca ar zbura si ei, daca ar avea ocazia!
Iar primarul a trait linistit alaturi de ei pana la adanci batraneti si traiul lor a fost frumos, fara strazi, fara gaze, fara canalizare, fara parcuri, fara nimic. Pentru ca toti localnicii si-au lua tinima in dinti si au zburat cu elicopterul. Faceau naveta, noaptea dormeau la Timisoara, ziua se intorceau in Barna ca sa stea toata ziua pe bancute, iar seara zburau iar. Nu mmai aveau nevoie de strazi.
Sfarsit. Mai mult nu se poa’!
FOLLOW PE FACEBOOK SI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune
Aceasta care urmeaza e o reclama pentru carti. Daca te deranjeaza, imagineaza-ti ca sunt bijuterii, haine sau vibratoare. Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.
Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Citeste si: DE CE SUNT CRACANATI BARBATII DE LA SALA DE SPORT?
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
