Tanti Dancila si “imunoglobina”.

Digi 24:

Toata lumea se ia de doamna Dancila ca a spus de vreo sase ori la rand “imunoglobina”, in loc de “imunoglobulina.” Video.

Ce sa zic? Va luati toti de ea aiurea. Doamna a zis perfect, pentru ca un pesedist perfect ca ea nu are nevoie de substanta aia din sange care contine majoritatea anticorpilor. Un pesedist adevarat nu are nevoie nici macar de anticorpi ca sa supravietuiasca,  ci doar de o functie la stat si un verisor pe firma caruia poate lua contracte.

Un pesedist adevarat nu are globule rosii sau albe, spre exemplu, pentru ca din aste au toti prostii. El are globine pentru ca suna mai frantuzeste, iar limba franceza se transmite in CEx de la Olguta.

Limba romana e grea pentru doamna Vasilica. In loc de artist, te pomenesti ca zice “autist”. In loc In loc de “Liviu la presedintie”, te pomenesti ca zici “Liviu la puscarie”… si tot asa.

Cum zice si vorba: poti ajunge limbist, dar e mai greu sa fii lingvist. Poti scoate Vasilica din sat, dar cum naiba scoti satul din Vasilica?

Parul se vopseste si se “chiaptana” ca sa nu mai arate ca al unei nasici, hainele se schimba, dupa ce angajezi un stilist (stelist, cum ar zice doamna Viorica). Dar stilistul asta n-o sa poata niciodata sa resusciteze parti ale creierului care nu au fost folosite, pentru ca tu ai preferat mereu sa zici “fac ce ordona sefu’, in loc de “fuck, ce ordona sefu’?”

INCA MA MAI GASITI AICI, CAND NU PICA SEMNALUL: Silviu Iliuta–cronicipebune
Ia carti, sunt bune la facut cornete! SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment:
„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.
La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.
Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.
– Sărut-mâna, domnule Iliuță!
Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.
– Bună.
– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.
A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?
La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că
într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.
– În părculeţul din spate?
– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.
– Ți-a prins bine la creștere…
– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?
Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.
– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!
– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!
Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!
La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!
– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.
Pi*da mă-sii de viață!”