Bulai, Doamne! Noua consiliera pe probleme de educatie a Vioricai.
In sfarsit avem si noi o consiliera cu picioare! Bulai, Doamne!
Macar sa apara si fata asta mai des la televizor ca ne-am saturat de acrituri imbracate in musamale. Numa’ sa promita ca si la Antena 3 vine imbracata asa si nu se transforma si ea in calugarita.
In rest, nu va mai dati de ceasul mortii ca nu are pregatire sa fie consiliera doamnei Dancila pe probleme de educatie si sanatate. Ce? Doamna Dancila are pregatire sa fie Prim Ministru? Ce? Domnul de la Educatie vorbeste corect ca sa fie ministru acolo? Ne-am obisnuit cu ei asa, incompetenti. Dar macar doamna Bulai are picioare. Si ce-i mai place sa pozeze…
Va dati seama ce il face pe Dragnea? Poate asa isi ia si el o fata de varsta mai apropiata. Nu cu mult, dar e un pas, ca pare a fi mai mare decat fetita aia cu care e acum.
Cat despre pregatirea doamnei, am citit ca a studiat: Respiratia Inimii, Shamanism si Reiki. Ca sa va traduc eu:
1. Stie sa respire singura, nu are nevoie de ajutor. Deci n-o sa o vedem lipita mereu de vreun sef care sa ii faca respiratie gura la gura.
2. Daca pica Sistemul Medical, si o sa pice in curand, daca ramanem fara medicamente, si vom ramane in curand, doamna ne vindeca printr-un dans in jurul focului. E buna si la Agricultura ca poate adduce ploaia.
3. Cei care nu mai prind loc sa ii vindece shamanita, vor studia Reiki, in special cum sa isi tina respiratia pana ce Roamnia va deveni un stat modern cu spitale civilizate. Vreo 100 de ani. Sau doua.
PAGINI DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune
NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare.Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.
Diverse variante de pachete pentru volumele 1: PE ACEST LINK.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
