Pastele in anii ‘80.

Va amintiti cum era?
Pastele, o sarbatoare nerecunoscuta in anii ‘80, dar nici interzisa. Tolerata, mai bine spus. Oamenii din popor mergeau la biserica, iar nomenclatura, care nu prea avea voie sa aiba alti idoli in afara lui Ceausescu, nu trecea pragul bisericii. Pana si Ceausescu, ateu convins, dar care tinea la traditii,  sarbatorea pe ascuns. Pozele cu el ciocnind oua, mancand pasca sau cozonaci nu erau date publicitatii.

Cat despre sefii bisericii… ei au dus-o bine si atunci.

Cum arata o zi de Paste din 1985, sa zicem.

Ce faceam? La televizor era un fel de program de sarbatoare, adica multa muzica populara si usoara. In anii in care aveam noroc, mai scapa si cate o piesa de teatru.

In presa, pe langa cuvantarile lui tovarasu’, apareau anchetele de sezon. Ziaristii de bine ii dadeau in gat pe cei care impiedicau dezvoltarea tarii si nu vindeau pardesie in magazine.

…Iar romanii mancau. Mult. Ca si acum.

Ouale erau deja vopsite, din Joia Mare, cu Vopseaua Gallus.

Dovada clara ca iepurasul este un agent infiltrat in Sarbatori inca din anii ‘80.
Gallus, vopseaua de oua, era buna la orice, dar in special la vopsit tricouri. Luam din alea albe, chinezesti, si, in doua ore, obtineam unele rosii, galbene, albastre. Trei zile dupa ce le purtam miroseam ingrozitor, a otet. Aveam tricou misto, dar mirositor, asa ca trebuia sa stau la cel putin trei metri de fetele cu care vorbeam. Nu imi lipseste treaba asta.

Ouale aveau imprimeu de leustean sau trifoi.

Operatiunea asta necesita de fiecare data sacrificarea unui ciorap care imbraca oul si fixa frunza de patrunjel. Mergea cu orice frunza gaseai prin casa. Unii dintre noi, cei chinuiti de talent artistic, incercau si cu fire de iarba sau petale de trandafiri.

De aici faceam cumparaturile:

FOLLOW PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
In conditiile in care salariile erau intre 1500 si 3000 de lei, iata niste preturi:

• • • Paine 600g – 4 lei;
    • Puii de Avicola, 14 lei / kg (frati Petreus);
    • Carne de porc carcasa, 31 lei /kg;
    • Branza, 35 lei/kg;
    • Peşte congelat, stavrid, 13 lei / kg;
    • Tuica batrana, 37 lei/litru;
    • Sortimentele de vodcă poloneza Wiborova, Soplica, Zubrovka,  40 lei/0,5l;
    • Vinurile indigene la 750 ml , 40 lei;
    • Bere la halba 500ml, 5-7 lei;
    • O cutie de cafea Inka (poloneză, un soi de surogat cafea instant) 150g, 13 lei;
    • Zahar, 11 lei/kg;
    • Faina, 5 lei/kg;
    • Sare vrac, 2 lei/kg;
    • Ulei vrac, 9 lei/litru – 17 lei rafinat la sticla;
    • Unt, 14 -27 lei in functie de grasime;
    • Conserva fasole cu costita 300g – 10,5 lei;
    • Conserve peste, 7 -10 lei;
    • Borcan gem, 12 lei;
    • Sucuri acidulate indigene – 2,5-3 lei;
    • Prajituri cofetarie, 2,5 – 8 lei;
    • Mezeluri – intre 22 lei (parizarul) -si 50  lei/kg (Victoria);
    • 
    • Oua, 16,80 lei/12buc;
    • Portocale, 18 lei/kg;
    • Mere, 2 lei/kg;
    • Cartofi, 2 lei/kg;
    • Tigari Snagov – 10,50; Amiral – 8; Carpati fara filtru – 3,75; Bucegi (tot fara filtru) – 4,5 lei;
    • Magnetofon Kashtan cu Vu-Metru pe ace 5-12.000 lei cu 2 boxe incluse(nou sau la mana a doua)
    • Radiouri portabile intre 160 si 1400 lei;
    • Casetofon rusesc – 5-21.000 lei;
    • Video VHS player de contrabanda 60-70.000 lei;
    • Frigider artic mare – 5000 lei;
    • Aragaz 4 ochiuri Carpati – 6.000 lei;
    • Bocanci Clujana, inalti de iarna – 450 lei;
    • Pantofi de dama Guban intre 375 – 450 lei;
    • Blugi de la bisnitari intre 800 si 1400 lei;
    • Bicicleta Pegas intre 650 si 2000 lei;
    • Ceas de mana Orex, 800 lei;
    • Minge copii (besica) – 35 lei;
    • Minge piele Adidas Tango – 450 lei;
    • 1KW curent electric, 1-3 lei;
    • Bilet cinema, 4-6 lei;
    • Abonament RadioTV, 4,5 lei/luna;
    • Autoturism Dacia fara imbunatatiori,  70.000 lei;
    • Apartament Bucuresti, 3 camere zona centrala – 100-120.000 lei;

  Ce dulciuri mancam? Pe langa prajiturile de casa si cozonac, aveam cocoseii de zahar ars:
  

   Daca va intoarceti in timp, in bucataria mamei mele, luati URSULETI! Sunt cei mai mari, au cel mai mult zahar.

  

  Si ascultam muzica si „Fotbal minut cu minut” la un apparat de radio Gloria.
  Mai era si emisiunea de larg interes Cotele Apelor Dunarii. Credeti-ma, pe langa ce emisiuni de propaganda erau atunci, Cotele Apelor era chiar o emisiune interesanta.
  Tata lega o sarma de calorifer si una de balconul vecinului de sus.Prindea Europa Libera, din Germania, si un post dubios bulgaresc care emitea un fel de manele.

• 
• CI-CO. Asta beam, pe langa Quick Cola, Zmeurata, Lamaita sau Brifcor.
• Ci-co era o  băutură cu gust de citrice. Nimeni nu stie din ce era făcută. Eu obtineam un gust asemănător amestecand: sare de lămaie, sofran, zahăr si sifon.
• In 1985, mai aveam pe masa  cozonac, pasca, drob, tuiculita de pufoaica si sifonul umplut la colt si carat cu truda. Era foarte mult vorba despre mancare, asa cum este si acum, din pacate. Mai putin despre credinta. Totusi, parca nu asa multi romani ajungeau sa se interneze in spital dupa imbuibare si cred ca erau mai putini in coma alcoolica, dupa ce petreceau pana cadeau sub mese.
• Imi mai amintesc si va mai scriu… la Craciun.
• FOLLOW PE FACEBOOK  SI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune

  

  Nu rata singura trilogie premiata chiar de autor: „Cronicile unui barbat!”.
  Vanduta in peste DOUA exemplare. Aproape trei.  Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

  

  
  

   

  AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

  Fragment CARTE:
  „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
  Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
  Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
  Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
  Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
  Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
  -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
  Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
  Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
  Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

  Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.