Luati cu asalt padurile!

Pe 1 mai unchiul meu ne ia cu forţa la pădure.
Dacă refuzi, ţi se bate obrazul tot anul, apoi eşti renegat şi expulzat din familie.
În fiecare an, mă rog să plouă.
N-a plouat.

30 de kilometri în o ora şi jumătate. Tot Bucureştiul merge la Cernica.
Ne apropiem, pădurea seamănă cu Pompeiul după erupţia Vezuviului.
„Avem stingător?” Ea e prietena mea, nouă în treaba asta.

Muzici amestecate, familii înşirate pe marginea şoselei, copiii ţipă veseli, mese, pături şi scaune de voiaj, butelii roşii, maşini parcate pe iarbă, câini alergând haotic, ameţiţi de mirosul de carne, badminton, fotbal, bărbaţi în maiouri suflecate peste buric, sprijinind o bere lângă grătar.
Şi dansatori. Cei mai buni dansatori din România. Dacă ar fi deştepţi, cei de la Românii au talent ar face preselecţia direct la pădure.
Din loc în loc, guri de foc şi fum. Si cazane în flăcări.
Dacă nici ăsta nu e Iadul…

Bărbaţii agită nişte bucăţi de carton pentru a emana litere şi a forma cuvinte. Exact ca indienii pe vremuri.
În felul acesta, prin limbajul fumului, familiile aflate la distanţă comunică între ele:
Grătar 1: „Familia Ionescu. Lângă şosea. Fripturica si cartofii e gata. Se lucrează la salată. Acum se pune mititeii.”
Grătar 2: „Familia Ştefan. Poieniţă. Am început cu cârnăciorii. Am uitat sarea acasă. Aveţi? Over.”

Unchiul meu are un loc al lui, aproape de pădure şi aproape de apă.
În fiecare an îşi plantează acolo grătarul. Locul acela îi este atât de drag încât a vrut să îl cumpere.
L-a descurajat faptul că nimeni nu vindea 3 metri pătraţi de teren.
„Aici stăm? Lângă gunoaiele astea?!” Iertaţi-o pe prietena mea, e chiar începătoare.

Ghinion! Dramă! Locul este ocupat.
Un familion din Dâmboviţa s-a întins pe 200 m pătraţi: păturele, masă, grătar, plasă de volei, nişte porţi de fotbal.
De capota Daciei şi de un copac este legată o sfoară asezonată cu lenjeria intimă a copiilor de dâmboviţeni: chiloţi cu Superman, Batman şi Barbie.
Tot teritoriul unchiului a fost invadat de duşmani!
Faţa unchiului meu spune tot: este o expresia tâmpa de dezamăgire, resemnare, dar, paradoxal, şi de revoltă.
Este moaca unui Napoleon învins la Waterloo, dar care vrea să se redispute bătălia.

„Putem să stăm şi noi aici?”, îi întreabă el pe Dâmboviţeni.
„Da’, la cât e pădurea de mare, tocmai aici vreţi?”, îi răspunde o cucoană afundată pînă la coate într-o oală cu peşte.

FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Unchiul meu o ia ca pe un „da” şi îşi stabileşte acolo tabăra de baza.

„Aşa e în fiecare an, nu?”, mă întreabă prietena mea.
„Nu, uneori am noroc şi plouă”, îi răspund.
„Ai mai fost cu vreo gagică la pădure?”
„De obicei, după ziua asta mă părăsesc toate.”
Cană vorbeşte de mâncărică, unchiul meu mereu se linge pe buze şi înghite în sec. Toate cuvintele devin diminutive: grătărel, mititei, cârnăciori.„Mititei la oferta!”, strigă unchiul către dâmboviţeni. „15 lei kilogramuul!”, se umflă în pene ruda mea de sânge.
„Noi luăm din Târgovişte, avem o măcelărie, e 12 lei”, îi răspunde femeia care curăţă peşte.
„Stai, mă, liniştit”, îl calmează mătuşa. „Nu vezi că vrea să te enerveze? Nu există mici la 12 lei!”
„Cu 11 lei mi-a dat, că mă cunoaşte patronul”, nu se lasă el.

Urmează câteva ore cam aşa:
-fripturica noastră e gata, friptura dâmboviţenilor e plină de grăsime, zice unchiul meu,
-câinii lor ne fură o bucată de cârnat, unchiul le fură sarea,
-la a treia bere el se ia la ceartă, pe probleme de politică, cu doamna cu peştele,
-prietena mea plânge,
-prima bere,
-mingea aterizează pe grătarul nostru şi rămânem fără mititei,
-e gata salata, am uitat muştarul la Bucureşti,
-nepoata mea nu mănâncă porcării şi are capul în tabletă, ea vrea Mc Mititei! Acum!
-recuperăm mititeii, în sensul că mătuşa mea îi spală la rău,
-o salvare ridica un vecin de pădure. Indigestie,
-prietena mea nu plângea, era de la fum,
-dau pe gât a două bere. Caldă, dar nu mai contează,
-nepoţica mea ridică ochii din tabletă şi spune ceva în engleză. Unchiul o ceartă că nu vorbeşte în româneşte,
-vecinii atacă în forţă cu o manea,
-o dau pe vin, numai aşa pot face faţă,
-unchiul meu nu suportă manelele şi răspunde atacului cu Andra,
-e timpul pentru tărie, încerc cu ţuică ieftină,
-ne împăcăm, pentru că Andra place şi vecinilor. Andra îi uneşte pe cei care iubesc şi cei care nu suportă manelele. E bine de ştiut.
-aţipesc pe pătură, fumul, oboseală şi amestecul de băuturi m-au dat gata,
-unchiul ajunge la concluzia că şi Dâmboviţenii sunt oameni,
-prietena mea plânge, de data asta nu mai e de la fum,
-unchiul şi duşmanii lui schimbă numere de telefon.
Unchiul şi mătuşa le vor face o vizită Dâmboviţenilor, care au o casă lângă Târgovişte.
Vorbesc chiar să meargă la mare împreună, ştiu ei un loc la 2 Mai.

Nepoţica mea are 8 ani şi vorbeşte rar cu oamenii.
E undeva în lumea ei, a tabletelor, prinsă între Minecraft şi War of..ceva.
Când deschide gura, mai rar decât apune Soarele, vorbeşte în general în engleză:
„This grill is on fire!”, rosteşte ea în cele 3 secunde în care a venit în lumea noastră.
„Sheet, sheet! Zombie killed me!”

E noapte.
Mi s-a tăiat filmul.
Printre pleoape văd cum unchiul meu o ţine de gât pe femeia cu peştele şi cânta împreună: „E, e va fi bine / E, e va fi bine! Întotdeauna! „
La câţiva metri de ei, Vezuviul şi-a început erupţia. Ii fac o poză si adorm.

FOLLOW PE FACEBOOK SI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune