Vaticanul se confrunta cu o criza grave de prosoape, dupa ce, brusc, toate acestea au disparut din toate baile Palatului Vatican.
“Nu stiu ce se intampla”, a declarant asistentul Papei, Marele Insarcinat cu Prosoapele, Halatele si Aprovizionarea.
“Ieri dimineata am constata toti lipsa prosoapelor din baie si ne-am inchinat. Erau material smechere, moi, catifelate, nu putem sa le inlocuim cu orice chinezarie din Roma. Chiar nu stim ce s-a intamplat, parca e un blestem al prosoapelor sau ceva! Ultima data s-a mai intamplat sa ne dispara ceva dupa vizita lui Trump, cand am ramas fara stagiarele care faceau practica pe aici.
Mai rau este ca ne-au disparut si papucii din toate baile, halatele si altele. Pana si betisoarele ale amici de urechi sau castile de plastic pentru dus.
Aveam un indian mic, Bricheta Iute, baiatul lui Teleor Man. Facea fum alb de cate ori aveam nevoie, in cateva secunde, era foarte bun la asta. Pana si ala a disparut!
Nu stiu unde am gresit, dar cred ca este un blestem! A incheiat Responsabilul cu Prosoapele si Castile de Baie al Vaticanului, apoi a dat sa isi aprinda o tigara:
-Pana si bricheta mi-a disparut. He, he!
PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
