Se da aceasta poza, primita de la un roman care se uita seara la discursurile doamnei Dancila in loc de Familia Bundy (din Junimea):
Se cere sa se afle: Ce cauta pe jos Doamna Dancila?
1. Demnitatea pierduta in momentul in care a acceptat sa fie argatul lui Liviu?
2. I-a zis cineva ca „a cazut Inflatia” si se uita dupa ea?
3. A pacalit-o cineva de la Protocol ca dupa linia alba este Marea Egee si ii era frica sa nu se ude? (sursa: internet)
4. Cei de la Protocol s-au temut ca o sa plece iar cand se intoneaza Imnul Greciei si i-au lipit cu superglue pantofii de podea?
5. A intrebat-o cineva „cand cade 1 iunie anul asta?”, iar ea se uita sa vada?
6. Tocmai ii cazuse casca din ureche si nu mai stia cand sa inspire si sa expire?
7. Ii rasunau cuvintele in cap si se uita sa vada de unde vine ecoul?
8. Sau, vorba unui prieten:
Ma gasesti pe FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
