“A furat Dragnea, dar vrem sa faca in continuare dreptate!”

“A furat Dragnea, mai, mama, dar e bun si vrem ca el sa imparta dreptatea!”
Acest video postat de Cristian Dima, este esenta pura a ceea ce se intampla azi. Pe principiul: “ne-a violat putin, maica, dar a lasat si 2 lei la plecare”.
Un votant PSD este multumit pe deplin daca al ape care il voteaza “fura, dar face si ceva”. Nu prea mai conteaza ca fura miliarde. Cat timp ne da si noua 10 lei la pensie, aia e!
Zeci de mii de oameni veniti in excursie la Bucuresti, fericiti ca deplasarea e platita de primarie. Fericiti ca primesc un sendvis, o apa si transport gratuit. Zeci de mii de turisti, incantati ca vad Casa Poporului si mai stiu eu ce, intr-o deplasare pe care multi dintre ei nu si-ar fi permis-o. Oameni veniti ca in vacanta, pe banii PSD luati de la stat, fara sa is idea seama ca banii aia tot de la ei vin. Oameni in stare sa strige orice, oricand, chiar daca n-are sens. Mentalitatea lui: „orice am face, ei tot fura. Macar sa fim de partea lor, sa ne mai pice si noua ceva.”
Cat despre PSD, va spun un lucru: ganditi-va la emisiunile Vocea Romaniei, Romanii au Talent, X Factor si la alte 5-6 show-uri mari care va vin in minte. Acum inmultiti cu vreo zece emisiuni de fiecare. Ei bine, scena, luminile, macaralele, camerele de la emisiunile astea etc… sunt acum in Piata Victoriei, pentru miting. CINE PLATESTE? TU, FRAIERE!
“A furat, dar vrem ca el sa faca dreptate, mama!” Te doare mintea! Mor de rusine.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”