Neuronul si-a pus streangul de gat, a bagat pistolul in buzunar, si-a legat un bolovan de picior, apoi s-a dus pe marginea prapastiei. Inainte sa detoneze cele 20 de kg de explozibil pe care le avea in jurul braului, a strigat:
-Cand eram eu mic, Viorica, iar tu aveai cativa ani, aici nu erau campiile astea. Erau dealuri si delulete, pline de frati de-ai mei. Zburdam toti in voie, ne plimbam, ne descarcam impulsuri electrice intre noi pana dimineata. Bunicul meu a fost neuron, tatal meu a fost neuron, eu fac aceeasi meserie grea, dar frumoasa. Strabunicul meu a fost printre primii in acest cap, pe cand aveai cateva luni, Viorico. A trait pana ce ai facut vreo 15 ani, cand te-ai gandit sa nu faci totusi vreun liceu unde se invata carte, ci sa te prefaci ca inveti la seral. Au disparut atunci familii intregi de neuroni vechi, sate intregi de neuroni s-au sinucis. Apoi, 20 de ani mai tarziu a disparut si tata. Privea in fiecare zi in jur si vedea cum ii dispareau prietenii-neuroni, rudele, suferea cand circumvolutiunile se transformau in campie si n-a mai rezistat. S-a dus cam cand ai mers tu la Bruxelles si ai inceput sa vorbesti in limba engleza. El era responsabil cu limba engleza, desi saracul nu facuse o boaba la viata lui. Ca nu l-ai antrenat. Viorico! He, he! Si cand ai vorbit cu reporterita aia s-a sinucis de rusine. Isi aminteau batranii ca odinioara mai citeai cate o carte. Aveai 9-10 ani cand ai citit-o pe ultima. Ce vremuri, stramosii erau inca vii! Rand pe rand s-au dus toti, mureau orase intregi de neuroni la fiecare discurs de-al tau. Iar azi dimineata, cand m-am trezit, am vrut sa merg la prietenii mei, cei doi care au mai ramas in viata. Am intrat in casa lor si i-am gasit intinsi pe podea, arsi, prajiti, terminati. Ai avut un discurs in Parlament, iar ei n-au mai suportat. Cand au auzit-o pe aia cu majorarea scaderii,dar si dezacordurile, si-au pus capat zilelor.
Acum, de cateva luni, e ecou aici, cand vorbesc cu tine, vine sunetul de peste tot. Ot, ot, ot…
Sunt ultimul din neamul meu, Viorica. Am avut o viata nu prea frumoasa, grea, dar iti multumesc ca m-ai lasat sa traiesc pana azi. Acum am ramas doar eu, iar eu urasc singuratatea, asa ca te las cu bine. Cat despre tine, nu iti face griji: si cu trei neuroni si fara niciunul, tot la fel traiesti. Cu bine!
Apoi si-a pus punga pe cap, a dat un sut bolovanului, care a cazut in prapastie, a apasat cu mana stanga pe tragaci si cu dreapta pe butonul detonatorului.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Fragment: „Nu am înţeles niciodată de ce când îi este rău unui om, cineva se oferă să îi aducă un ceai.
– Ce ai, frate?
– Cancer!
– Aaaa, stai liniştit că am un ceai de tei… vindecă tot!
Mai nou e un curent, ierburile tămăduitoate sunt peste tot: Mănâncă acum trei legături de pătrunjel pe zi şi scapi de ciroză!
– E de tei, sigur o să îţi facă bine, Silviu.
Să-mi bag picioarele, e din ăla bun, de TEI!!! Ăsta vindecă tot!
– Sunt convins, eu şi când am avut pneumonie, tot cu ceai mi-a trecut.
– Ai rămas glumeţ! Ca atunci când eram mică, îmi spune.
Se apropie de mine, cu halatul desfăcut. Toată căldura pielii sale radiază înspre mine. De sub halatul ei ies unde şi mirosuri, ca acelea care îi făceau pe Tom şi Jerry să plutească. În traducere, pentru cei care au sărit direct la desenele cu roboţi: „Boss, era bine rău androida, frate! Te vrăjea ca un Bakugan din ăla care scuipă energie!“.
E prea aproape!
Începe să îmi maseze mâna dreaptă, la încheietură. E bine.
Apoi, pentru că nu are o poziţie bună, se așază lângă mine, pe pat. E mai bine. Sper că profită de mine, măcar acum când sunt bolnav… ”
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la ;
*gasiti cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune
