„Directorul Casei Județene de Asigurări de Sănătate și-a dat spor de 2.200 de lei pentru că își pune viața în pericol pentru că lucrează la calculator.”
Cu aceasta ocazie, noul
meu vis e sa ma angajez la Stat pe functia de parazit ordinar, sa stau 10 ore pe Facebook si sa imi dau un spor de 5-6000 de euro. Asa sa ma auda si pe mine cineva!
Ion Marin Savin, seful Casei de Asigurari Buzau este noul meu idol in viata. El e baiatul:
Nea Ioane, nu fi fraier! Eu zic asa, sa iti mai dai niste sporuri, dupa cum urmeaza:
1. Spor de stres pentru deschiderea usii. Stii matale cate accidente de usi se intampla in lume? Deschide unul usa, da cu ea in cap, faci buba si doale. Mi-as da cam 1100 de lei lunar.
2. Spor de pericol de curent, daca e vreun geam in camera. As merge pe un 1500 de lei/luna.
3. Spor Iohannis sau sporul de concedii, cam 3 pe an, vreo 2-3000 de euro pe semestru, fara numar, sa fie!
4.Spor de stat, pur si simplu, ca boul. E mare pericol! Pentru ca daca stai pe scaun si nu faci nimic, te ingrasi, nu mai ai timp de sala, sa alergi. Mi-as da 5-6000 de euro.
Ar mai fi spor de frecat menta, pentru ca e greu, spor de uitat la televizor, ca strica vederea, si multe altele. As ajunge la un 8-9000 de euro spor, dar e putin, ba, voi aveti idee cat castiga directorul de la Cola sau un seic arab? Si ce, aia fac ceva?
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
