“Nemernicilor!” a rabufnit azi Regina Angliei, care n-a mai vorbit urat de la 2 anisori.
”Noi ne chinuim sa ii batem pe nemti, sa strangem bani din colonii, sa praduim sute de ani pe unde putem, ca sa ajungem si noi o putere economica, iar voi… Iar voi, romanii, alegeti la putere un paetid ai carui lideri se bat ca chiorii, si dintr-odata incepe sa va duduie Economia?!
Atat de tare va duduie, incat ati ajuns sa faceti 15 ore din Capitala pana in Arad? Pai asta e un vis, asta inseamna dezvoltare economica incredibila! Pai daca as face eu 15 ore din Londra pana in Liverpool, m-as imbata de fericite! Ar insemna ca am ajuns America! Nici cu caruta, regii de la 1700 din Anglia nu faceau cat faceti voi de la Bucuresti la Arad.
Nu va mai suport duduiala economica si vom lua masuri! Chiar azi am vorbit cu Bisen, cat poti vorbi cu ala, ca e batran, si mi-a zis ca si pe ei ii deranjeaza zgomotul duduielii voastre si ca strange bani sa ridice un zid fonic in jurul Romaniei. Ma bag si eu, dar nu inainte de a va invada si a va lua petrolul si prazul.
Considerati ca asta e un avertisment si ca maine, daca nu opriti dezvoltarea asta socanta, invadam Caracalul.”
Transport gratuit, click pe poza:
OFERTA SPECIALA pentru premianti
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: –
Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
Imi place site-ul, umor de calitate 🙂