Stirea zilei e ca fata asta, Ghia Vitale pe numele ei, s-a declarat autosexuala si autoromantica.
In 2017 s-a logodit cu sine, iar acum a avut curaj sa se ceara de sotie. S-a intamplat intr-o seara cand a ajuns acasa, si-a luat un inel de logodna, apoi s-a pus in genunchi. Tot ea s-a ridicat in picioare si a acceptat, dupa ce a spus:
-Iti cam plac fetele, te iau daca promiti sa te schimbi.
-Acum ma schimb!
-Bine, hai sa ne pupam. Am zis DA!
Apoi s-a sarutat cu buza de jos peste buza de sus. Asa ca urmeaza nunta. In curand. Daca n-a sa se certe cu ea insasi sau, Doamne Fereste, n-o sa se prinda inselandu-se cu alta.
Scopul ei e sa legalizeze treaba asta, autosexualitatea. Numa’ sa nu fure mireasa la nunta ca asta chiar ar fi o problema.
Mai, Ghia, mai, o vorba am si eu pentru tine: eu am fost autosexual nedeclarat de pe la 15 ani pana pe la 18. Apoi tot asa, cu intreruperi,pana pe la 25. Am prieteni barbati, in jur de 40, absolut toti in procent de 99% autosexuai din astia, mai declarati, mai pe naspa. Toti insurati. Asta ne face bigami?
Asadar cunosc problema, dar…
E greu, fata, n-are cine sa te certe, nu se declara nimeni nemultumit de prestatia ta, nu utla nimeni la tine ca iar stai atata in baie, ma, nu trebuie sa tii un bou in brate zece minute dupa treaba aia, n-ai tu pe cineva care sa aiba pofta de ceva bun la 1 noaptea, nu te freaca nimeni la cap cu prostii.
Unde ziceai, Ghiurzo, ca semnez adeziunea aia?
PS in cazul unui divort, mergi la iluzionist sa te taie in doua?
trong>FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
