Mesaj postat pe Facebook de Adrian. Mi s-a parut foarte tare, iar tanara din poveste merita o bere. Fara alcool, normal! “Pustii digitali”, asa le zice un prieten celor din generatia asta, a celor care invata sa navigheze pe internet inainte de a vorbi, Homo Digitalis.
“Știi cum este să cobori în grabă cu copilul din autobuz , să urci repede în altul pentru câteva stații, iar la coborâre să-ți dai seama că ți-ai uitat rucsacul cu laptop-ul și un telefon de serviciu în primul autobuz pe care l-ai luat? Sper să nu știi! Nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Eram deja resemnat, când m-a sunat soția să-mi spună că a fost apelată de cineva care mi-a găsit rucsacul. Incredibil, mi-am zis, dar cum a făcut rost de numărul soției?
Am trecut ieri printr-o experiență aproape ireală. După o zi de muncă, mi-am luat fetița și ne întorceam acasă. Ne-am urcat în autobuzul 137. Traficul era congestionat, autobuzul plin de oameni. I-am găsit un loc celei mici și, ca să nu încurc lumea, mi-am dat jos rucsacul din spate și l-am așezat în spațiul dintre două scane.
Aproape de stația Panduri am zis să coborâm repede să luăm autobuzul 268 care ne lăsa chiar în cartier. Ne-am grăbit să coborâm, ne-am urcat repede în celălalt autobuz și după câteva stații eram în cartier. După câțiva pași, mi-am dat seama de prostia pe care am făcut-o.
Îmi uitasem rucsacul în autobuz. Am profitat că traficul era congestionat și am alergat amândoi să prindem din urmă autobuzul 268, unde am presupus că l-am uitat.
L-am ajuns din urmă. Ș oferul a înțeles că e posibil să-mi fi uitat rucsacul în autobuz și mi-a deschis prima ușă. M-am uitat unde credeam că l-am uitat, dar nimic.
Am coborât din autobuz. Intrasem în agonie. În acel laptop aveam o grămadă de informații esențiale, amintiri și acces instant către o grămadă de aplicații, inclusiv către cele folosite la job. Am început să dau telefoane. Către soție, apoi la serviciu pentru a-mi schimba datele de acces. Am încercat chiar fără succes să contectez și oficiali ai RATB.
Totul era inutil. Mă resemnasem deja, când m-a sunat soția să-mi spună că tocmai ce a contactat-o cineva care mi-a găsit rucsacul.
După ce mi-a dat numărul de telefon, am stabilit cu doamna de la telefon că mă așteaptă în jumătate de oră la un centru comercial din Militari . Urma să plece din București. Indiciu – o mașină cu număr de Giurgiu.
Am sunat sunat repede un prieten să mă ducă cu mașina. ‘ Știi vorba aia: Prost să fii, noroc să ai? Ți se potrivește de minune! Cum frate să-ți pierzi rucsacul cu laptop și telefon, în București, și la câteva zeci de minute distanță să te sune cineva că ți-a găsit rucsacul?, mi-a spus în mașină prietenul.
În 20 de minute eram în parcarea hipermarketului din Militari și făceam cunoștință cu cei care mi-au găsit rucsacul: la volanul mașinii era tatăl, în dreapta – soția, cu care vorbisem la telefon, și în spate fata lor – o adolescentă, care s-a dat jos din mașină și mi-a înmânat rucsacul.
Le-am mulțumit mult și am încercat să le ofer o sumă de bani ca răsplată, dar am fost refuzat categoric. „Fiți amabili, vă rog!”, am întrebat eu. „De curiozitate, cum ați aflat numărul soției mele, că nu aveam acte și niciun indiciu în rucsac.”
Tatăl a arătat zâmbind către adolescentă: „Fata noastră se pricepe la lucruri dintr-astea!”
M -am uitat mirat spre ea. Cum nu găsise niciun indiciu al cui ar fi rucsacul și-a încercat norocul tastând adresa unui magazin online așa ajunsese la soția mea. „Îmi cer scuze că v-am răscolit puțin prin laptop și lucrurile din rucsac.”
„Nu-i nimic!”, am răspuns. Le-am mulțumit din nou pentru tot și ne-am despărțit. Pe drum mă tot întrebam, cum Dumnezeu a intrat pe contul făcut de soția mea pe magazinul online. Nici nu știam că are așa ceva, dar nici nu-mi păsa. Important era că totul se rezolvase.”
Astăzi, mult mai liniștit , am vrut însă să aflu cum a reușit . Am deschis browserul Mozilla Firefox și m-am uitat în istoria acțiunilor. Nicio accesare recentă a magazinului online.
Am deschis apoi browserul Google Chrome. Nici aici nu era nimic în istoria acțiunilor. Apoi mi-a trecut prin minte să tastez numele magazinului online în adresa browser-ului și imediat s-a afișat un link mai vechi care ducea către contul soției.
M-am minunat din nou. Cine s-ar fi gândit să tasteze în browser adresa unui magazin online în speranța că îl va găsi pe cel care și-a pierdut laptopul? Eu unul, nu. Și totuși, o adolescentă a reușit să facă asta, contra cronometru – din mașină, printre cumpărăturile făcute de familie, în câteva zeci de minute.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Cititul desteapta!!! Oferta:
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
