Urmeaza perioada aia din an denumita popular “oamenii pe care nu ii cunosti, nu te-ar ajuta nici daca ai avea nevoie de o felie de paine, dar au numarul tau de telefon, iti dau mesaje la greu”.
E baiatul ala care te spam-eaza pe SMS, ala cu care ai vorbit o data in viata ta, dupa ce l-ai sunat ca iti blocase masina si lasase numarul in geam. Sau doamna aceea, mama prietenei colegei copilului tau, care ti-a cerut numarul ca sa faca un grup de Whats App despre problemele scolii. In cazul meu mai erau si cateva zeci de oameni de care nici macar nu imi aminteam. Relu Instalatoru, Fanel prietenul prietenei lui Cristi, Nae Electrica, Bormasina Ionut, Titi Sector 4, Sofer duba.
Eu am scapat de spam prin aceste doua metode:
1. Vine SMS-ul cu “Lumina, raze, duhul… “
In secunda doi, ii scrii: “Hei, salutari lui Nicosor si Mariei!”
Cam jumatate dintre ei sunt convinsi ca au gresit adresa, te sterg imediat din memorie. Garantat, verificat, astia nu iti mai trimit niciodata mesaje cu “lumina, pogorat, seara magica, fie ca.”
2. De cealalta jumatate scapi si mai usor.
Le raspunzi simplu: “Hei, multi ani si tie! Poate ne vedem sa imi dai suta aia de euro, au trecut atatia ani…” Garantat, si astia te sterg din telefon, unii chiar te blocheaza. Am incercat sa il sun inapoi pe Relu Gaze, ca aveam nevoie de o informatie, si mi-a venit ton de ocupat vreo saptamana.
Gandindu-ma bine, daca aplicati metoda 2, s-ar putea sa scapati de toti dintr-o lovitura.
Marcela
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Cititul desteapta!!! Oferta:
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
