Cand eram mic, prin ’80, ca am prins anii aia, cea mai importanta zi a concediului de vara era aia de dinaintea lui. Daca ii ziceam mamei ca vreau sa merg in parc:
-Cum sa mergi in parc azi? Maine plecam in concediu, trebuie sa facem bagajele!
Daca ii zicem tatalui meu ca vreau in parc, se inchina de trei ori:
-Doamneee, de parc iti arde tie? Noi maine plecam in concediu, avem de umplut butelia, umflat roti, curatat radiatorul, trebuie sa suflatm in jigleor, umplem canistra…
Apoi toata ziua caram la masina: butelia rosie de voiaj, trei scaunele mari de voiaj si unul de pescar, masa pliabila, pungile cu rosii, paine, branza si geamantanul rosu cu carouri plin cu haine. Pana seara tarziu legam cu tot felul de sarme si sforicele, pe porbagajul de pe Skoda, cortul, saltelute, niste prelate carora nu le intelegeam rostul si alte folii de plastic (“in caz ca ploua si ne prinde la cort”).
Cam 12 ore dura toata pregatirea asta, iar in prima zi de concediu dormeam dusi ca sa ne refacem dupa drum, desi mergeam maxim 250 de kilometri.
Unde voiam sa ajung: azi am facut o rezervare, mi-am luat cinci tricouri, cinci chiloti, doi pantaloni si un card. Mi-a luat zece minute, apoi mi-am lasat chilotii acasa, ca imi cumpar de acolo. Acum merg in parc!
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la
