Am pierdut de-a lungul anilor atatia prieteni si colegi incat uneori ma gandesc ca sunt mai putini cei care au ramas. Cred ca in Romania am ramas doar astia prea fricosi, care ne dam patrioti, ori aia cu parinti batrani care nu vor sa plece, ori idealistii, aia care chiar cred ca pot schimba ceva intr-o tara de oameni care se vand pe mititei si bere la pahar de plastic.
Ultimul prieten care a emigrat mi-a zis, cu o zi inainte de ziua lui, ca nu ne mai vedem la bere, trebuie sa plece putin, probabil sase luni. Acum e inginer in Canada, iar asta se intampla prin 2004. Nu ii place foarte mult, dar de cate ori se intoarce in tara sa isi faca dintii, isi da seama ca nu se mai poate acomoda. El e din alt univers, nu mai poate pricepe in ruptul capului cum de suni de 15 ori la Mediu sa le spui ca pute de la groapa de gunoi, iar aia rad de tine. Omul traieste in utopia lui, numita Canada.
Altul a gasit un salariu de patru ori mai mare, la Londra. Cu o zi inainte de a pleca tragea la sorti intre Londra si Paris. Cu doua zile inainte de a pleca s-a certat cu seful sau. Muncea ca sclavul la o corporatie, i-a cerut aluia sau o marire de salariu de la 800 la 1000 de euro si a fost refuzat. L-au adus pe unu pe 600, pentru ca noi ne vindem ieftin si avem vocatia de a sta mereu capra si a ne gudura pe langa sefu’.
Cei mai multi au plecat in neant, fara nimic aranjat. O prietena a spus ca sigur se intoarce, vrea sa vada cum e in Spania. A plecat in 2010. Nu mai vine nici in vacanta.
Alta fosta colega era convinsa ca se va intoarce in Romania, dupa 5 ani de stat la Roma, si isi va deschide o afacere. S-a intors in mai 2017. In iulie 2017 a plecat din nou, definitiv, dupa ce nu stiu ce destept de la Mediu i-a sugerat ca ar merge o spaga, chiar daca era in legalitate, iar primaria a schimbat o hotarare, apoi i-a cerut brusc o taxa de 3000 de lei. Au lasat-o nervii.
Am o prietena in UK. De cate ori imi scria de acolo, imi spunea ca de abia asteapta sa scape de englezi si sa deschida o pensiune in Romania. Anul trecut a venit in vacanta, si-a cautat o pensiune de vanzare, si s-a cazat la ea sa vada cam ce clienti va avea. Dupa o noapte cu niste ghiolbani scandalagii in camera de langa si un mic dejun cu manele, a luat bilet de avion si s-a carat la Londra. A spus ca daca asta e profilul turistui roman, s-ar condamna pe viata daca ar investi in Romania.
Treizeci si patru de plecati numar numai acum, la prima mana. Nu cred ca se mai intoarce vreunul.
Ieri a plecat un coleg, maine altul. S-au dus unde se castiga mai bine. Absolut de inteles, amandoi sunt foarte buni, iar tara asta de cacat nu le ofera nici un sfert din cat ar merita. Cam asta e. Se vor intoarce si ei, peste 9 luni. Asta daca nu vor veni atunci cu bagajele la aeroport, iar in taxi, in masina unei firme detinuta de un mafiot cu pile la primarie, nu vor vedea insirate pe marginea drumului, de la Otopeni la Bucuresti: lantul de magazine al unui fost securist, firma de paza a unui interlop, spatiile comerciale care se dau pe pile si spagi, dobitocul care isi varsa scrumiera pe geam, motociclistul cel smecher care o taie printre masini si o ambaleaza pana la asurzirea tuturor, daca nu cumva vor auzi la radio stiri despre aceeasi tuta agramata de la guvern, despre aceiasi corupti si populisti de la conducere, plini de vorbe cu lapte, miere si rahat.
Se vor intoarce peste 9 luni. Daca nu cumva isi vor suna sotiile de pe drum si le vor spune: “Stiti ce? Ia impachetati voi repede, ca avem avion diseara!”
Si ramanem noi. Lasii. Cei care trebuie sa aiba grija de batrani. Si idealistii-niste prosti cu acte, care chiar cred ca tara asta se mai poate schimba in timpul vietii lor.
.
CARTI LA OFERTA. 3 carti=59 de lei.
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
