“La semnalul urmator va fi ora… “

Bunica-mea a stat la noi in Titan o vreme. “Bunica-mea de la tara”, asa ii ziceam, pentru ca mai aveam si o “bunica de la oras”, din Bucuresti. Cat a stat la noi, vreun an de zile, timp in care s-a tot  doftoricit pe la diverse spitale, avea un obicei: cand se apropia seara, se ridica de la masuta din bucatarie, unde isi petrecea cea mai mare parte a timpului, lua scaunelul de lemn de pe balcon, il ducea pe hol si urca pe el. Cumva, telefonul ala fix era pus intentionat de tata undeva foarte sus, de frica sa nu ajung eu la el, cand incepusem a merge copacel, si sa las receptorul nepus in furca. Asta, in anii ‘80, insemna sa te asculte baietii cu ochi abastri. Si nu era tocmai bine, pentru ca la noi in casa se asculta Europa Libera la greu, iar tata il dadea tot timpul lui Ceausescu ce ii dam noi acum pesedeului. Doar ca mai des.
Si punea bunica scaunelul sub telefon, forma si zicea:
-Buna seara! Da, da! Asa sa fie. Multumesc, doamna!
Apoi se dadea jos si imi spunea: 
-Inca nu, puiule.
Mai statea putin si repeta miscarea.
-Buna seara! Da, da! Asa sa fie. Multumesc, doamna!
Se dadea jos, ducea pe balcon scaunelul, la locul sau, intre lada cu sifoane si canistra cu benzina, apoi imi zicea:
-A zis doamna sa iau medicamentele.
Peste cateva luni, cand nu prea se mai ridica de pe scaun, ma ruga pe mine sa o sun pe “doamna”. Formam: noua, trrre-se rotea discul, cinci, trrr-se rotea discul, opt. 958.
-La semnalul urmator va fi ora: 18 si 5 minute.
Duceam scaunelul la locul lui si ii ziceam.
-A zis doamna sa le iei, mamaie.
Zambea si inghitea un pumn de pastile, cu la o cana de ceai. Din cand in cand, ma intreba glumeata:
-Si? Mai era suparata sau parea mai vesela in seara asta?

I-am spus azi fetei mele de 12 ani ca noi, pe vremuri, sunam la 958 pentru a afla ora exacta.
-Si cum? Acolo era cineva care se uita la ceas si iti spunea cat e? Nu era mai simplu sa va uitati la ceasul de pe telefonul vostru?
-Era telefon fix, nu avea ceas.
-Fix, adica era prins undeva?
-Da, din ala cu disc.
Ii arat o poza pe net.
-Doamne, tati, cat de batran esti? Tu ai fost si in razboiul ala cu Hitler?

*Inventat cu mult inainte de Revolutie, robotul telefonic care dadea ora exacta s-a nascut in laboratoarele de cercetare de la Catedra de Electronica, Automatica si Masuri din cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timisoara din mainile conferentialului universitar Lorin Fortuna. Numarul la care poti suna acum e 1958, dar nu mai e aceeasi voce. Au inlocuit-o pe doamna.

Oferta carti ce n-a vazut Parisul!

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”

p