Cele mai tari oferte din magazinele patriei. (195)

Uneori, trebuie doar să cumperi produsul si să nu citesti eticheta.
Dacă, totusi, o faci, s-ar putea să-ti treacă pofta de mancat pate pe urmatorii 50 de ani.

O sa radeti: verdeata de post! Ha, ha! Ce fraieri!
Vă grabiti!
Verdeata cu carne chiar există!

ass=”alignnone size-full wp-image-11183″ src=”https://www.cronicipebune.ro/wp-content/uploads/2015/12/11059863_1059741604066677_5701257253207421536_n.jpg” alt=”11059863_1059741604066677_5701257253207421536_n” width=”448″ height=”319″ />
E? La mare cerere in Italia.
Pentru Romania o să apară varianta cu fudulii de porc.

Proaspăt, bun si gustos!
De acum nu mai trebuie să punem carne sau legume sau alte prostii in supă.
Tăiem o bucătică de săpunel de casă si spumita e gata!
Se poate folosi si dimineata pe paine, in loc de unt.

Aceasta este discriminare!
Eu am un copil albastru si acum nu pot să il opresc din plans!
Ce au ăia rosii in plus?
Vă rog să remediati situatia!

Apoi, daca le lasati la uscat, devin iar lavete uscate. In felul asta nu mai dati bani pe doua feluri de lavete! Acum, pentru cei care cumpara asa ceva: am si eu de vanzare un automobil uscat, dar care se spala singur cand ploua. Cumparati?

Cine reuseste sa citeasca asta primeste gratis o caciula nemteasca.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”