p
S-a potolit povestea cu Sora. Jumatate dintre romani il considera un zeu al libertatii, iar ceilati au ajuns la concluzia ca e un bosorog nenorocit tortionar, mana dreapta a Anei Pauker.
Oamenii astia au ascultat cu urechea stanga trei cuvinte si l-au categorisit pe om. Cei mai multi dintre ei sunt absolut convinsi ca nemernicul de Sora a torturat cu mana lui oameni, le-a scos ochii, i-a ara pe rug sau cine stie ce le-a mai facut. Nu conteaza ca Sora a luptat in Reslzistenta Franceza impotriva hitleristilor, iar in rezistenta erau ghici ce, foarte multi comunisti. Pana in ‘45, a fi comunist insemna in special a fi impotriva ocupatiei hitleriste. Si da, la tinerete, cand esti necopt din toate punctele de vedere, poti visa ca toti oamenii vor fi egali, nu accepti sa asta e doar o utopie. Pana in 1945, nu se vedea perdeaua neagra a comunismului, iar in comparatie cu nazistii, comunistii erau mielusei pacifisti. Stalin, desi era un criminal, era mai degraba vazut de vestici ca un eliberarator, ca ala care i-a scapat de Hitler. A fi comunist pana in 1945 nu are nicio legatura cu a fi comunist in anii ‘60, de exemplu, cand atrocitatile clasei de
muncitori scapatati si intelectuali ratati ajunsi la putere erau clare.
A doua acuzatie este ca Sora a fost mana dreapta a Anei Pauker.
Sosit in tara in 1948, lui Sora nu i s-a dat voie sa plece in Franta. Ordinul pe care l-a primit a fost sa lucreze in ministerul de externe. In caz contrar, urma, pe model tipic bolsevic, persecutarea familiei. Nicio functie nu a avut Sora in cabinetul Pauker, nimic din actele oficiale nu confirma ca ar fi avut. Tot ce a facut a fost sa traduca acte din franceza in romana si invers. Plus revista presei frantuzesti, ca sa vada si comunistii cum se vorbeste de ei prin Occident. Atat.
Cine citeste, cine stie o bruma de istorie, cine e in stare sa judece fapte si oameni in contextul istoric, nu poate injura un astfel de om si nu il poate judeca in alb si negru. Cititi! Dovezi istorice, nu basme ale
tuturor frustratilor care au prins momentul sa i-o traga lui Sora. Lumea intelectualilor, a filosofilor, e plina de vipere, de sacali, care abia asteapta sa muste din cel care le este superior.
Adevarul nu e alb sau negru. Sora, caruia ii datoram “Biblioteca pentru toti”-iar pentru cei ce citesc asta inseamna enorm, nu a fost tortionar, dar nu a fost nici un dizident. Ar fi fost dizident daca ar fi refuzat orice functie, apoi ar fi fost aruncat zeci de ani in inchisoare.
Insa cred in cainta lui si in intelepciunea pe care a capatat-o trecand prin viata. Asta e adevarul. Gri. Niciodata alb, niciodata negru.
Cititul desteapta! Oferta. 3 carti=59 de lei. Ca braga.
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
p
