Aici Coronavirus nu vine! (poza: net)
Stateam intr-un picior, pentru ca pe al doilea nu aveam unde sa-l pun, cu telefonul deasupra capului, ca nu incapea in cei trei centimetri pe care ii aveam intre ochi si capul celei din fata.
„Am si masaj gratis!”, ma gandeam, in timp ce doua coate ma impungeau in lateral. „Altii, prin Londra, ar da bani grei pentru asta, prostule!”
Vine inca un tren, cu putin noroc mai urca 2-3 randuri de oameni! Am avut ghinion, au coborat mai multi decat au urcat. Daca au noroc, vor reusi sa si iasa din statie. Dar n-au, au ramas blocati cu noi. Poate o punem de-un miting. Ar fi o chestie tare, daca am avea cum sa iesim de aici. Renunt, nu avem cum. A mai murit o Revolutie. Rezist!
Am inceput sa miros si nu stiu daca e de la mine sau de la cei din jur. O sa fac dus cand ajung la intalnire, in centru. Cred ca sunt si restaurante cu cabine de dus in Bucuresti. Sau ar trebui!
Am avut si noroc azi, am prins loc langa usa, in al saselea metrou. Sau al optulea, nu stiu sigur, ca am lesinat putin. Iar locul era jumatate langa usa, jumatate afara. Dar am stat cu piciorul infipt intr-un burduf si a fost ok. Mai putin la curbe Alea cred ca l-au ametit si pe Coronavirus si a cazur.
Am dat parul la o parte din gura. Parul fetei din fata mea, normal. Apoi mi-am zis, cu vorbele unui bucurestean mandru:
-Ba, ce bine e, in pana mea! Fraierii aia din Cluj nici macar nu au metrou!
Hai, Coronavirus, tu mergi doar in scoli si in cluburi, nu?
Citeste! Oferta:
Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.
Fragment:
„Mă întâlneam cu Maria în fiecare seară în scara blocului.
Îmi povestea cum o să fie în America, cum o să-l întâlnească pe Mickey Mouse, iar eu lăcrimam și îi puneam mâna pe fund.
Îmi promitea că o să îmi scrie atunci când va ajunge scenaristă la Hollywood, iar eu îi strecuram mâna pe sub tricou. Îmi promitea că o să ne vedem peste maxim un an, când o să vină în țară, iar eu căutam să tacă pentru a o putea săruta cu limba.
În ultima seară…
– Mâine dimineață am avion. Zburam mai întâi la Paris…
Am înghitit în sec și i-am mângâiat sânii cu ambele mâini.
Ba chiar am continuat să o fac, trist și apăsat, când pe lângă noi a trecut domnul Marinache. Nu îi mai păsa, nu mai avea nicio reputație de apărat.
La plecare m-a sărutat cu limba.
– Nu fi trist, da?! O să ne vedem, mă amăgește.
– Sigur, dacă zici tu. Dar nu te pot lăsa pe tine în țară și să plece doar ei?
Mi-a pus degetul pe buze, apoi mi-a înghițit limba flămândă.
Ultimul sărut.
– Băiețică, plec să termin bagajele. Uită-te pe geam. Uită-te… și azi.
M-am rușinat. Să ce? Ea știa că o urmăresc?”
