Imi tot scrie un minunat domn de la un ONG de succes care ma face in fel si chip ca am publicat poza cu fetele care mancau seminte. O sa ii raspund aici, vad ca m-a blocat.
Ongist de succes: „Nu aveti voie sa postati poze de pe domeniul public cu ele, e o mizerie si trebuie sa va dea in judecata!”
Draga domnule, stiu si mi se rupe. Consider ca am trecut de pasul 1, in care atrag atentia si iau injuraturi. Consider ca am trecut si de pasul 2, ala in care fac curat dupa ei si iau injuraturi. Culmea, am trecut si de pasul 3, ala in care spun primuluo gardian ca sunt niste generatoare de jeg in parc, ala se face ca ma adculta, apoi zice: „si eu ce vreti sa le fac?” (Crangasi, acum doua saptamani.
Draga ongist de succes, am ajuns la pasul 4: public. Si imi asum un eventual proces si consider ca daca as da o amenda uriasa tot e bine. Ca sa intelegeti: mi se rupe. Asa cred eu ca e bine, asa fac.
Ongist de succes: „Fetele acelea au dreptul la intimitate.”
Si eu am dreptul de a ma plimba prin parc cu fetele mele si a nu avea impresia ca ma plimb printr-o cocina. Ati auzit de drepturile oamenilor ca mine? Avem si noi. Existam.
Ongist de succes: „Cu prietenii tai ai face la fel? I-ai posta pe facebook? Eu le atrag atentia colegilor mei, in niciun caz asa!”
Draga domnule, nu stiu ce colegi aveti la ONG-ul ala, dar eu nu am asa prieteni. Cu alte cuvinte, daca un om rontaie seminte ca marmota, apoi scuipa sub banca si lasa dupa el o mizerie pe care ar lasa-o cinci veverite, acela SIGUR nu e prietenul meu. Acela poate fi colegul dumneavoastra.
Nu as generaliza, sunt si ONG-uri misto, dar tare multe sunt populate din contopisti din astia cu „politically correct” in gura care trambiteaza la infinit despre drepturile omului. Ma plictisiti, nu va asumati nimic, sunteti niste lesinati.
Imi asum un proces cu oricine lasa murdar ca porcul intr-un spatiu public. Si postez. Nu pentru ca vreau populariate, ci pentru ca m-am saturat pana peste cap. Si de ei, si de voi.
Pups!
.
PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/
Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”
„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat
