De Silviu Iliuta–cronicipebune
„Nici nu stiu cum s-a intamplat”, declara ionel din Focsani.
„Am fost plecat la rudele mele din Italia si, intr-o noapte, dupa ce am facut un gratar, am pus telefonul la incarcat.
Cred ca bausem cu un sprit mai mult decat trebuia, peste tuica de dinainte, si nu am verificat ca lanterna e inchisa. S-a blocat asa si a ramas aprinsa toata noaptea.
Toate bune si frumoase, dar cand am ajuns in Romania mi-a venit factura la mobil.
14 000 de Euro!
I-am sunat pe aia si le-am cerut scuze, dar mi-au zis la telefon:
-Va multumesc ca ati ascultat melodia noastra idioata timp de doua ore. Apelul dumneavoastra va fi inregistrat si va costa 2 Euro/minut. Sunt Andreea, cu ce va pot ajuta?
-Andreea, am uitat lanterna aprinsa din Italia si mi-a venit 14 000 de Euro. Nici garsoniera noastra nu face atat!
-Verific acum. Da, aveti 600 de minute de lanterna in Roaming. Factura este reala. Daca nu erati atat de prost si ati fi activat optiunea Roaming, ati fi avut 0.5 Euro cand porneati lanterna, apoi tarife nationale.
Am injurat-o de trei ori. Bine, de patru. Apoi mi-a mai zis:
-Va multumim pentru ca ati sunat la noi! Doriti sa instalati aplicatia bricheta? Are tarife la jumatate fata de lanterna.
-Du-te in ma-ta, Andreea!
Ma duc spre pod, sper sa nu fie coada.
Citeste si: „Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
