O senatoare PSD, pe numele sau de doamna Gabi Cretu, a postat urmatoarele:
Doamna Cretu, nu am pretentia ca le stiu pe toate, dar o sa incerc sa va raspund eu la intrebari. Imi doresc sa elucidam cazul si sa va alung framantarile astea interne si refulate pe facebook:
„Unii îmi umblă prin apartament. Nu e vorba de hoți!”
Aici aveti perfecta dreptate, numai ca „unii” aia nu sunt de la serviciile secrete, asa cum sugerati. Adica, nu mai sunt asa de secrete, de cand unul dintre ei a ajuns Prim Ministru, iar al doilea sef la Camera deputatilor. Si nu au grad mare la SRI, ci doar la mai multe SRL-uri.
„Fiți deștepți, băieți! 
Locuiesc singură, sunt în afara oricărei bănuieli și-s deșteaptă!”
Din pacate, indemnul „fiti destepti” va fi foarte greu de urmat, aproape imposibil, de catre persoanele in cauza. Iar faptul ca locuiti singura e doar o iluzie. Partidul e in toti si in toate.
„Aparent, nu dispare nimic; eu nu am remarcat ceva… Doar lucrurile sunt puse unde nu trebuie.”
Niciodata nu dispare nimic, doamna. Fabrici, paduri, fonduri, judete. Ele nu dispar niciodata! Doar se transforma in altceva. In casoaie prin Alexandria, vile la mare si la munte, conturi in Elvetia. Asadar, aveti dreptate: nimic nu dispare, totul se muta unde nu trebuie.
„Nu știu ce cautați! Dacă sunteți drăguți, spuneți-mi ce vreți, că vă dau răspuns… Ce am mai „periculos” e în cap! Acolo nu puteți umbla…”
Stimata doamna Gabriela, oamenii nu cauta nimic. E din obisnuinta. Pur si simplu, DNA e cu ochii pe ei si, daca nu ar face asta, si-ar pierde total antrenamentul.
„Dragi amici, cum procedez?! Să fac plângere?!”
Cel mai bine ar fi sa procedati asa: mergeti maine dimineata la partid, il cautati pe domnul ala cu hamsterul la gura, il priviti in ochi si ii spuneti: „Liviu, da-mi in pana mea cheia aia pe care ti-am dat-o anul trecut!” Daca se face ca nu intelege, ii spuneti doar: „Da decat cheia!”
„Post Scriptum
Daca e cineva interesat de lista de lecturi, am cartile pozate si puse pe Facebook!:
Aici puteti sta fara grija. Niciunul nu e interesat de carti si nu va fi vreodata. Doar, daca aveti vreunele scrise, sa le cumpere si sa isi puna numele pe ele. Vor avea nevoie. Sanatate multa!
PS: Zic si eu. Sigur e apartamentul unde locuiti dumneavoastra?
De Silviu Iliuta–cronicipebune
Citeste si: Povestea psihopatului bataus si a tarancutei epilate. “50 Shades Darker”
Citeste si: Bate-ti iubita de Valentine’s Day!
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
