A aparut tonomatul pentru rugaciuni. Si nu e o gluma.

Poate ca vi se pare o prostie, dar…

Primul tonomat pentru rugaciuni exista! A fost amplasat in Stuttgart, pe aeroport, si folosirea lui costa 1 Euro pentru 10 minute. Difuzeaza rugaciuni din cele cinci mari religii ale lumii, budism, creștinism, hinduism, islam și iudaism, doar trebuie sa apesi pe un buton. Poate ca ti s-ar putea parea ciudat sa apesi pe un butonas si sa intri in relatie cu divinitatea. Recunosc, si mie.
Dar, ceva avantaje fata de rugaciunea intr-o biserica sau intr-un templu tot ar fi:

1. Stii de la inceput cat te costa! Nu e ca la biserica: „Mai trebuie si niste lumanari de botez luate numai de la noi, patru sticle de aghiazma si o mica donatie, sa fie de sufletu’…  A, si daca tot ati venit, bagati si niste bani pentru casa parohiala, in constructie acum!”
Aici e clar: 1 Euro pentru 10 minute. Niciun cent in plus!

2. Tonomatul nu incearca sa te convinga sa aderi la religia lui!  Am in minte numai imaginea martorilor lui Iehova, sunand la usa mea, cu moacele razatoare si vorbindu-ti o ora intreaga, pana la epuizare, despre cat de buna e religia lor si cat de gresite suunt toate celelalte.
Vezi vreun tonomat facand asta?

3. Iti dai seama cat de apropiate sunt religiile intre ele.   Este numai in buton distanta intre budism, creștinism, hinduism, islam și iudaism. Niciodata tu, ca islamist, nu ai fost mai aproape de o rugaciune ortodoxa! La numai 1 Euro distanta.

4. Tonomatul nu cere bani pentru catedrale uriase sau megamoschee. Nu se nasc conflicte sociale, dezbateri si alte minuni, iar banii pot fi folositi pentru spitale si scoli. Nu?
Vedeti vreun tonomat din asta care are ambitia sa devina megatonomat?

5. Nu e opulenta! E un spatiu mic si intim, asa cum ii place pana si trupei Taxi.
Nu te simti pierdut, ca intr-o mare catedrala in care mergi mai mult ca la muzeu.

Concluzie:  ne mai gandim la solutia asta?

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”