Mai intai, trebuie spus ca lumea lui Marin Preda inca mai exista. Satul din Morometii, Siliştea Gumeşti-Teleorman, inca traieste.
Casele si locurile descrise de el sunt acolo, pe pozitii, asteptand vremuri cu mai bune, cu mai putini nesimtiti la conducere si cu oameni carora chiar le pasa de valorile romanesti.
Fieraria lui Iocan nu este semnalizata, casa lui Cocosila este aproape distrusa, iar casa lui Balosu, in stare de degradare, este pe cale sa fie vanduta.
Aristide, Banca Populară, Casa parohului Petrică Provinceanu, o fântână de piatră, Şcoala Primară, prima biserică, Primăria comunei, casa notarului, casa ginerelui, învăţătorul comandant al subcentrului cu premilitara, Toderici, casa celui de-al doilea paroh al comunei, magazinul comercial şi casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei… toate au bucatica lor de istorie in Silistea Gumesti.
Niciun indicator nu indreapta catre casa lui Marin Preda, iar cand reusesti sa o gasesti, intreband oamenii din sat, vezi asta:
foto: facebook Adriana Dogaru
In fiecare saptamana, cei care cauta casa memoriala a lui Marin Preda gasesc o rusine, o ruina. O constructie care sta sa cada, lasata la voia intamplarii. Gardul legat cu sarma, balarii crescute peste tot, caini liberi, protectie zero.
Satul lui Preda isi da ultima suflare, iar noi, desteptii de romani, nu suntem in stare sa facem din el un muzeu. Turistii care vin aici pleaca dezamagiti, asa cum pleaca si de la casa Cioran din Rasinari, Sibiu.
Revenind la casa in care s-a nascut Marin Preda, ea a fost cumparata de Marius Tuca pentru 35 000 de lei. Sunt convins ca, fiind un om de cultura, a cumparat-o ca sa nu cada pe mainile unora care vor sa o darame. Dar nici nu a renovat-o… iar asta e trist.
Sincer, nu stiu de ce arata in halul asta. Poate ca Tuca nu are bani, poate ca nu vrea sa o restaureze acum. Lipsa de bani, procese pe rol… habar nu am. Cert ca e ca mai are putin si se prabuseste. Iar noi stam intr-o pasivitate distrugatoare si admiram cum ne mai moare un simbol. Suntem o rusine… avem conducatorii alesi de noi, care nu dau doi bani pe valorile nationale, iar noi nu suntem in stare sa facem turism nici cand avem tot sub nas. Imi aduc aminte de o vizita la New York, cand autocare intregi cu turisti erau carate in cealalta parte a Manhattanului pentru a vedea o fereastra olandeza de pe la 1800. Mii de turisti, in fiecare zi, magneti, pliante, DVD-uri… pentru o fereastra! Si alta data, in Rasinari, am vazut cum un autocar cu turisti francezi a facut cale-ntoarsa. Voiau sa viziteze casa lui Cioran, dar era inchisa, iar in fata ei se vindeau sosete si chiloti de pe tarabe. Jalnic si umilitor.
La final, o frantura de Preda, cel de care ne batem joc si pe care il batjocorim dupa moarte. Pentru cei carora le era dor sa-l citeasca: ,, Văzută din drum gospodăria lui Ţugurlan pare să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiş de şiţă, care parcă de departe era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu şiţă, părea arptoasă cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi parmalâc. Lângă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână, cu ghizdurile de ciment, cu două găleţi cu lanţ de scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă şanţ … Cât despre fânar şi casă erau vechi, aveau 30 de ani, fuseseră făcute de taică-său, cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei”.
Vedeti? Asa ar trebui refacut satul, bucatica cu bucatica. Trebuie doar sa te pui naibii pe citit! Greu…
*cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. TRANSPORT GRATUIT.
Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”
Poza: facebook
Domnule Marius dacă aţi cumpărat casa nu vă bateţi joc de cultura românească, renovaţi-o! Faceţi din ea un Muzeu!
Acum 2-3 ani, văzusem pe Internet că în Siliştea-Gumeşti există Casa Memorială „Marin Preda”, care putea fi vizitată între orele 9-12, aşa că am plecat de-acasă (din Râmnicu Vâlcea), cu maşina mea, la ora 7, ca să ajung în timp util. Nu mai spun că, pentru a scurta drumul, m-am înşelat şi am mers pe un traseu care cuprindea un drum judeţean din judeţul Argeş, care trece pe la Mănăstirea Cotmeana – starea acestuia, jalnică, cu gropi şi aluviuni, mi-a luat mai mult timp decât aş fi făcut coborând pe Valea Oltului până la Slatina, iar de acolo, prin Roşiorii de Vede. Am ajuns, în Siliştea-Gimeşti, judeţul Teleorman, enervat, după 3 ore de hurducat (spre o porţiune intermediară de drum, ce fusese parcă bombardată, fusesem îndrumat chiar de către un poliţist de la Circulaţie!) şi… stupoare: poarta aşa-zisei case memoriale era legată cu o sârmă grosolană, care nu putea fi desfăcută fără un cleşte, curtea părea neumblată de ani, căci bălăriile erau dese ca peria şi mai mari de o jumătate de metru înălţime. Doar meschina şi hidoasa plăcuţă de marmură albă de pe zidul casei îmi arăta că nu greşisem adresa. M-am dus furios la Primărie: în sediu mai erau doar 2 funcţionare, contabile sau ce-or fi fost ele, care tocmai plecau la masă. Aşa am aflat că aşa-zisa Casă Memorială „Marin Preda”, casa părintească, era proprietate… privată, aparţinând Fundaţiei „MariusTucă” – fusese cumpărată de la o moştenitoare, o nepoată parcă, a unei surori a lui Marin Preda, care voia să-şi cumpere un apartament în Bucureşti, iar Primăria comunei nu avusese bani ca să cumpere respectiva casă. Cică, o dată pe an, veneau cei de la Fundaţie ca să organizeze la acea casă nu ştiu ce eveniment cultural. Aşa că Primăria, care nu s-a putut înţelege cu Marius Tucă, a organizat un Centru Cultural „Marin Preda” în fosta şcoală primară în care învăţase Marin Călăraşu (Preda, după mamă; părinţii săi, erau la a doua căsnicie şi nu erau luaţi „cu acte”) şi organiza acolo anual, cinstirea memoriei consăteanului lor care introdusese satul lor în Istoria Culturală a României (dar şi asfaltul, care se termina în dreptul casei lui Marin Preda). Bineînţeles că şi acest Centru Cultural era închis, iar funcţionara din Primărie (bibliotecara comunei) care se ocupa, printre altele, şi de respectivul Centru (în care funcţiona şi Biblioteca Comunală), se afla în concediu – am uitat să precizez că era în luna iulie… Văzând disperarea şi indignarea mea şi a soţiei mele, una dintre funcţionare a găsit o soluţie de compromis – să ne deschidă uşa Centrului Cultural, directorul şcolii de lângă Primărie, aflat şi el în vacanţă, dar venit la serviciu pentru treburi administrative. Era profesor de matematică, aşa că nu ne-a fost şi ghid, dar, mă rog, ne-a povestit câte ceva despre familia lui Marin Preda. Aşa am aflat că, de fapt, Casa Memorială, nu este, clădirea în care s-a născut şi a crescut scriitorul „Moromeţilor”, care fusese demolată cu mult înainte de 1989, ci este o casă mai nouă, construită în curtea părintească pentru una dintre surorile scriitorului.
Nu ştiu câţi bani a făcut Marius Tucă prin republicare cărţilor lui Marin Preda în Colecţia „Biblioteca pentru toţi” (BPT), cumpărată de el prin nu ştiu ce manevre, dar ar trebui să-i fie ruşine (căci se pretinde şi el scriitor, mă rog, poet!) de starea de ruină a acestei aşa-zise case memoriale. Dacă nu are (sau nu se-ndură să dea) bani ca să se îngrijească acea casă, măcar ar trebui să aibă bunul simţ să o doneze Primăriei!
Iar Uniunea Scriitorilor din România, condusă de un faimos om de cultură, profesor universitar, critic literar, consideră că n-are nici o treabă cu această stare de lucruri, dacă nu-i dă statul câteva zeci de milioane pentru asta!
…Programasem în acel concediu să vizitez trei case memoriale situate în mediul rural, ale unor scriitori de seamă ai Literaturii Române: Marin Preda (în Siliştea-Gumeşti); Zaharia Stancu (în Salcia); Adrian Păunescu (în Bârca)… Ce case memoriale?… Praful şi pulberea de pe uliţele acelor sate: la Salcia, aceeaşi stare de ruinare, doar că poarta nu era legată sau încuiată, am putut intra în curtea plină de bălării mari, ca să fac poze ale bustului scriitorului, iar la Bârca, nu funcţiona casa memorială – lucrurile rămăsesră blocate în proiect din cauza procesului de moştenire şi de paternitate apărut între copii poetului Adrian Păunescu…
… E jale mare!… Cum putem s-avem Cultură şi instituţii culturale dacă n-avem Educaţie şi un minim Respect al valorilor culturale?!… Îmi amintesc cu sfâşietoare tristeţe de spusa unui tehnician din Centrul de Cercetări Chimice Râmnicu Vâlcea, în care am lucrat în ultimii ani ai socialismului: „Lasă, bă, că Cultura nu ţine de foame!”…
Multumesc!
Bine spus,am ramas fara cuvinte,trist,foarte trist !
Foarte trist!
Pingback: mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 70)
Pingback: Sa nu-i dam numele uitarii: O vizita la Centrul Memorial Marin Preda FOTO/VIDEO | Idei si Subterfugii
Ce sa mai zici ? Iti sta ceasul mintii Nu conteaza ca ee o cladire apartinand administratiei locale care prin MOf 4/27/12/1989 a ramas fara L 01/1985 cei 3 A sau ca e particulara dar bate un vant de distrugere a tot ce e rumanesc de te sperii
De acolo n-au ce fura nenorociții de politicieni, de-aia o lasă să se dărâme. ?
vai de noi si de inconstienta….inconstientilor!!…
Eu propun să se renoveze CULTURA ROMÂNEASCĂ în CASA fiecăruia dintre noi! MARIN PREDA trăieşte în orice OM care îi iubeşte OPERA şi o perpetuează.. şi vă mai spun că şi MOROMEŢII trăiesc şi mă întâlnesc zilnic cu ei şi există şi CEL ,MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI în persoana FIULUI MEU ! Referitor la „FELII DE VIAŢĂ”, vă aduc la cunoştinţă faptul că acesta este titlul CĂRŢII MAMEI MELE, pe care începuse să o scrie în 2003, dar TIMPUL N-A MAI AVUT RĂBDARE şi a luat-o în CER… şi se pare că de acolo i-a „suflat” Titlul Doamnei SIMONA VOINEA…
Nu este singura casa in aceasta situatie.Sa vedeti casa de la VALEA MARE,oras STEFANESTI<ARGES unde a trait si lucrat marele romancier Liviu Rebreanu,dupa ce a fost retrocedata familiei Erbasu acum au cazut peretii,tencuiala,inautru, ploua,gardul a cazut,balariile cat casa.UN DEZASTRU…..
Sa vedeti casa memoriala Liviu Rebreanu de la Valea Mare,Stefanesti Arges,un dezastru,e paragina…o rusine…..
Asa cum este casa memoriala Marin Preda, asa mai sunt si alte case memoriale, de exemplu casa memoriala Vasile Alecsandri. Pentru patrimoniul cultural al Romaniei s-au alocat prea putini bani sau deloc, prin urmare, tot ceea ce tine de istoria si cultura noastra, cam pleaca pe apa sambetei, pe nimeni nu mai intereseaza, atat timp cat nu exista vreun folos ”financiar”!
Pingback: Cade și casa lui Marin Preda. – Corbii albi