… a scris Cosmin Nicolae, directorul unei companii de transport, dupa ce autocarul sau fusese “calcat” de o cireada de elevi.
Nu va suparati pentru apelativul “cireada”. Traduceti si dumneavoastra cu: “niste elevi aflatinin programul Scoala Altfel.”
Voi incerca eu sa ii dau raspunsul domnului Nicolae:
1. Atunci cand vom iesi duminica in parc la plimbare si, printr-o minune, bancile nu sunt ocupate de macaci care scuipa seminte pe jos, va fi ziua in care avem o mica sansa sa se intample asta. Prin macaci, as vrea sa intelegeti: “parintii copiilor care le dau odraslelor o educatie aleasa.”
2. Domnul Nicolae, daca din greseala veti ajunge la padure, la gratarel, la ora inchiderii si nu intaniti peisajul asta:
… atunci mai este o sansa mica pentru dumneavoastra sa incepeti sa transportati oameni.
3. Atunci cand nu veti mai intalni asa ceva dupa fiecare film…
4. Atunci cand mergem pe plaja la Mamaia si nu ne trezim cu un cocean in fund si cu capul pe o doza de bere, pitita sub nisip…
Sa continui?
Domnule Nicolae, raspunsul este simplu: VETI TRANSPORTA OAMENI CAND NOI TOTI VOM FI ALTFEL, NU DOAR SCOALA.
O curiozitate: profesorii care au fost cu elevii ce naiba fac, in loc sa le spuna alora sa isi stranga gunoiul? Sau gramajoara din dreapta e a profesorilor?
PAGINI DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune
NU rata singura trilogie premiata chiar de autor! Vanduta in mirificul tiraj de 4 exemplare.Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.
Diverse variante de pachete pentru volumele 1: PE ACEST LINK.
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….” 
