Klaus Iohannis apierdut casa din centrul Sibiului, cea care ii aducea cea mai mari venituri. Nu mi-as fi imaginat ca fiind posibil acest lucru sub Iliescu sau Basescu.
Incredere in Justitie: recapatata partial. De ce partial?
Pai sunt politicieni, care au fost bugetari toata viata lor, si care au casoaie de milioane. Cum ati reusit, fratilor, ca vrem si noi reteta? O aveti toti pe doamna Tamara drept matusa, v-a lasat sacul cu Euro in pivnita?
Sa o luam la rand:
Aceasta este casa din Ciolpani a lui Sorin Oprescu. Medic, primar, bugetar toata viata. Nu stiu cum se face, dar ceilalti bugetari abia reusesc sa faca rate ca sa isi cumpere o mobila de bucatarie.
Casele lui Adrian Nastase. Dorobanti si Cornu. La a doua am inteles ca are si o ferma cu gaini care fac 100 de oua pe zi. Altfel nimeni nu a putut explica profitul mare din anii trecuti.
Megalomania de domeniul al lui Liviu Dragnea. Nici macar nu este pe o strada, ci pe doua. A cumpărat patru locuri de casă, reuşind să adune laolaltă, prin alipire, aproape 7.000 de metri pătraţi.
Vila lui Radu Berceanu, baiatul care facea sute de kilometri de autostrada pe an, din vorbe.
Si cei mai cei de pe lista: Marian Vanghelie, bugetar amarat, care anul trecut platea 3000 de Euro/luna pe chirie. Cu ponton, cu tot ce trebuie. Numai buna daca mai vine un arest la domiciliu.
Si Radu Mazare, 2000 de Euro/luna chirie pe casuta asta. Acesta locuieşte într-o impresionantă vilă mediteraneană, ridicată pe malul lacului Siutghiol din staţiunea Mamaia. Casa are ieşire spre lac, iar în sufragerie are un debarcader pentru şalupă. Pe domeniul de peste patru mii de metri pătraţi, primarul şi-a amenajat o grădină cu vegetaţie luxuriantă.
Casuta Avocatului Poporului Victor Ciorbea, in Floreasca. Pentru construcţia ei, fostul premier a avut nevoie de circa 1,4 milioane de euro, bani pe care i-a obţinut în urma unui împrumut la BRD.
Asa ca… urmeaza? Sau ramanem cu jumatate de Justitie, doar pentru unii?
„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.
Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
